Trofimov m-a vrăjit, Simeonov și Epihodov m-au făcut să râd, Gaev mi-a adus aminte că oportunismul nu s-a născut ieri, Duniașa mi-a readus aminte cât de greu este să fii tu însuși, să te miști natural (orice ar fi), Firs mi-a stârnit valuri de compasiune, mai să mă ridic din scaun și să-l ajut, Lopahin te lipește de scaun, te provoacă să înțelegi nebunia. Ranevskaia? Are un magnetism al ei, aparte, de neînțeles și imposibil de judecat cu mintea limpede. O urmezi peste tot în poveste, căci Livada de vișini e povestea ei, în primul rând povestea ei!
Livada de vișini este despre oameni și suflete moarte. Cine n-are amintiri și cine își renegă rădăcinile are sufletul mort, gol, pustiit. Livada de vișini este despre poezia vieții (nu întâmplător există inserate în text poemele lui Rainer Maria Rilke și Imola Kézdi) și despre frumusețea incredibilă a vieții trăite laolaltă cu ceilalți. Este despre acceptare și despre „mai departe va fi tot viață”.
Nona Ropatoan: Livada de vișini – „Toată Rusia e livada noastră.”, bookhub.ro, 3 septembrie 2021
Kordonszky nu vrea să iasă în evidență cu tot felul de idei trăsnite, producțiile sale sunt clasice, respectă deopotrivă autorul, actorul și publicul. Spectacolele sale sunt "curate", fără poticneli, fără muzică stridentă, fără efecte de lumină care să atragă atenția, fără trucuri ieftine. În această producție, regizorul dezgroapă umorul aparte al lui Cehov și, deși nu râdem cu poftă, Kordonsky reușește să elibereze o parte din tensiunea dramatică. Decorurile aproape puritane se potrivesc perfect cu starea de spirit a producției și cu viziunea regizorului, iar compania clujeană oferă întotdeauna oportunitatea unei distribuții excelente. Actorii sunt excelenți și de această dată, fiecare contribuind în felul său la succesul producției.
Csaba Nánó: Livada de vişini: a părăsi ne-părăsibilul [Cseresznyéskert: elhagyni az elhagyhatatlant ], erdelyinaplo.ro, 10 septembrie, 2021.
Regizorul a studiat mecanismele interioare, sufletele. Trecutul nu poate fi aruncat la gunoi, mai ales acolo unde nu se întâmplă nimic, cu excepția frunzelor care cad și a zăpezii, dar și astea sunt lucruri frumoase, căci timpul înfrumuseţează totul. Dacă nu există viitor, ei se agață de trecut, când încă simțeau că sunt vii și că viața avea sens.
Pereții devin uneori transparenți, ca și cum nu ar exista o linie de demarcație între trecut și prezent, femeia se uită la mama ei (regizorul a inclus un personaj care nu există în piesă). Cu toții trăiesc în umbrele trecutului, blocați, incapabili să se elibereze. Sunt legați de viețile lor, de obiceiurile lor, de incapacitatea lor de a decide și de a acționa. Poate că doar Dusenka, menajera, simte, poate chiar înțelege, că ceva s-a terminat în sfârșit, că trebuie să meargă mai departe.
În spectacol, intriga este secundară; importante sunt monologurile interioare, gândurile, spuse sau nespuse, despre viață și moarte, despre lucrurile importante și cele mai puțin importante din lume. S-ar putea să mă înșel, dar există și multă ipocrizie în aceste personaje. Ca și cum ar regreta lenea fericită, abundența, lumea lor. E de înțeles, desigur, e greu să asişti la plictiseala lumii vechi.
Simţim nostalgie, teamă, nesiguranță, pentru că acum ne luăm și noi adio de la viața de dinainte, totul în jurul nostru pare a fi rearanjat. Închisoarea impusă de epidemie ne-a încetinit, ne-a obligat să ne confruntăm cu noi înșine. Despre asta vorbește spectacolul lui Kordonsky, în mod discret, vibrant, am putea spune cehovian.
Judit Simon: Lentoarea Livezii de vişini [Időérlelő Cseresznyéskert], ujvarad.ro, 23 octombrie, 2021.
De la bun începutul montării lui Yuri Kordonsky a fost ceva aparte în privirea și gesturile lui Firs. O energie neobișnuită, un elan tineresc, o aură de boier / gentleman, un anume zâmbet, o anume bucurie. Cu toate măsurile de precauție necesare, se poate, totuși, spune că Firs al lui Áron Dimény (gândiți-vă la acest minunat actor când se va decerna UNITER-ul de rol secundar masculin la gala din 2022) este, ei bine, da, fericit! Și această fericire, pornită din înțelegerea finalului care se apropie, al vieții personale și al lumii care l-a născut și trăit, răstoarnă cam tot ce s-a spus, înscenat și jucat în ultimii mulți ani în legătură cu Livada lui Cehov și a noastră.
Mihai Brezeanu: Celui care rămâne - Cseresznyéskert / Livada de vișini, liternet.ro, decembrie 2021
Scenografia concepută de Dragoș Buhagiar oferă un larg spațiu de joc actorilor, intrați de cele mai multe ori în febrilă mișcare browniană. Poate pentru a alunga lentoarea cehoviană și a substitui absența acțiunii. Cei doi pereți masivi au o largă deschidere spre sală și spre râul aflat undeva în spatele spectatorilor. Este râul în care s-a înecat Grișa, copilul proprietarei și spre care se duc unele personaje să se îmbăieze, precum Duniașa (Román Eszter) și lacheul Iașa (Viola Gábor). În mod surprinzător, pereții devin transparenți când sunt evocate amintiri, scene ilustrate în ecleraj misterios, de o caldă comprehensiune. Mai mult chiar, pereții se distanțează în fundal, la un moment dat, pentru a face loc dulapului vechi, cu care dialoghează nostalgic Leonid Gaev (Bogdán Zsolt), fratele proprietarei Andreevici. Alt intrând în trecut, altă tristețe care vine să răscolească un prezent anemiat. Dar adevăratul depozitar al tristeților legate de trecut e bătrânul Firs, săltat de Dimény Áron din senectuțile sale spre a deveni depozitarul viu al lumii care se prăbușește.
Adrian Țion: O machetă simbol - Cseresznyéskert / Livada de vișini, liternet.ro, decembrie 2021
Pentru Kordonsky, Livada de vișini a părut, poate paradoxal, alegerea cea mai reprezentativă pentru situația în care trăim de aproape doi ani, căci este un text care vorbește despre importanța memoriei, despre pierdere și traumă, în definitiv despre adaptare, despre acceptarea schimbării. Relectura făcută de regizor a scos în evidență nuanțe care erau trecute ușor cu vedere, o singură replică spusă Ranevskaia, dar căreia nu i se acordă de obicei atît de multă greutate, arată că ea se întorsese la moșie după o tentativă de sinucidere la Paris. Revenirea după cinci ani în locul de unde fugise după moartea soțului și a fiului este un soi de terapie, o întoarcere mai degrabă simbolică în tinerețea și copilăria ei, în timpul și spațiul unde cîndva fusese fericită. Iar simbolul acelei fericiri este livada. Livadă pe care nu are nici o intenție să o salveze. Livada reală, concretă nu mai este o miză pentru Ranevskaia, astfel că în viziunea lui Kordonsky, personajul acesteia nu mai este abordat, așa cum se întîmplă adesea, din perspectiva zbuciumului interior cu privire la alegerea ce va decide soarta moșiei.
Silvia Dumitrache: Întîlnire 2.0 cu Shakespeare, Orwell, Ionesco și Cehov, observatorcultural.ro, 16 decembrie 2021
Yuri Kordonsky reușește să creeze o Livadă de vișini plină de suflet, care umbrește, prin complexitatea și poezie, multe alte montări cehoviene din orizontul teatral românesc.
Octavian Szalad: Poezie și muzicală la Cluj: Shakespeare, Ionescu, Cehov, Orwell, Teatrul azi, numerele 1-2/2022
