Dacă mi s-ar cere să concentrez în doar câteva cuvinte ceea ce cred despre spectacolul cu piesa Nora a lui Ibsen (..), aş spune mai întâi, fără nici cea mai mică ezitare, că este unul bun, cu care instituţia producătoare, regizorul, actorii şi toţi ceilalţi colaboratori au toate motivele să se mândrească. Montarea lui Botond Nagy mizează însă preponderent pe asaltul asupra simţurilor spectatorului, îi provoacă auzul şi văzul printr-o mulţime de semnale acute, grave, repetate.
Reprezentaţia de la Cluj ne înfăţişează o lume cu adevărat coerentă, care abordează tema în esenţa ei, într-o manieră modernă, astfel încât spectatorul uneori uită complet de sine, subjugat fiind de puternicul impact sentimental. Spaţiul scenic din sala studio, despărţit cu un ecran de proiecţie, transmite cu atâta putere pasiuni, dureri, suferinţe şi dezamăgiri către spectatori, încât ne afectează la modul visceral. Iar acest rezultat este tocmai esenţa teatrului.
Urmărind desfăşurarea acţiunii, făcând cunoştinţă treptat cu dedesubturile ei, cu secretul din planul secund al întâmplărilor, cu toate ramificaţiile ei care ajung până în prezentul spectacolului, ne încurcăm tot mai mult în realitatea scenei care, în spaţiul sălii studio, este reprezentată cu puţine lucruri palpabile, dar cu atât mai multe elemente vizuale captivante, pline de fantezie.
Spectacolul caută răspuns la întrebarea: în ce stare psihică şi mentală trebuie să ajungă femeia ca să părăsească o căsătorie în care este maltratată.
Nora este într-adevăr frumoasă. Ea este femeia frumoasă care se respectă. Are un păr stilat, modern, este în formă fizică bună, se vede că are grijă de corpul ei. Un obiect perfect pentru dorinţele unora ca John curieru’. E frumoasă… şi goală pe dinăuntru.
Botond Nagy este un regizor cu un univers propriu, marcant, uşor de recunoscut. Are o atmosferă specifică, ba chiar şi soluţii tehnice concrete emblematice, o ambianţă audiovizuală şi o atitudine care îi sunt caracteristice. Iar scenograful András Rancz şi decorului său proiectat expandează limitele vizualităţii într-un mod cu totul stupefiant.
În acest spaţiu se diluează realitatea „pusă în scenă” de organele noastre senzoriale, un lucru necesar, când trebuie să demontezi evidenţele unui sistem patriarcal. Pentru că puterea supremă este această realitate în care suntem constrânşi de socializarea noastră şi, la urma urmei, limitaţi de propriul nostru corp. Miza asumată de spectacolul Nora de la Cluj este imensă: dezintegrarea acestei realităţi.
Botond Fischer: Felboncolni a valóságot [Disecarea realităţii], helikon.ro, 25 martie 2019.
Nu m-am înșelat în nici o privință: ipotezele au rămas valabile, și cu tot cu amendamentul lui Proust în minte, Nora în regia lui Botond Nagy e un spectacol plin de surprize reușite, o bucată dramatică complet ștearsă de praf, adusă în prezent, dar totodată cu resortul universalității amplificat. Nora & co și-au pierdut semnalmentele burghezilor cuminți de secol XIX,și acum adoptă stilul bon chic bon genre, fiind niște hibrizi simpatici în care coexistă eroii desenelor animate și excentricii din filmele lui Lynch. Uneori, în casa de păpuși se declamă autoironic și se practică autoparodia, ceea ce dinamitează pasajele mai anoste, preschimbându-le în scurtcircuite comice. Desigur, știm bine că dacă măcar unul dintre protagoniști ar avea de la bun început distanța de sine pe care o mimează, nu s-ar fi ajuns la catastrofă, dar prin această supralicitare se evidențiază nebunia pură din așa-zisa normalitate. Fiecare individ devine un subconștient obievtivat care și-a redus la tăcere conveniența și toate cusururile dobândite prin integrarea în societate.
În spectacolele cu Nora de obicei se amenajează o locuință agreabilă în care s-ar putea trăi chiar înconjurați de afecțiune și confortabil. Așa a fost, de exemplu, la Vígszínház sau recent la Teatrul Katona. Acum în schimb, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, într-o producție de forță, chiar și studioul este restrâns de către scenograful András Rancz. El creează le personajelor o cușcă transparentă din plexi, o formulare simbolică a spațiului lor restrâns de acțiune și a atmosferei sufocante.
Gábor Bóta: Fetișul banului [A pénz fétise], kisvárdai lapok, 23 iunie 2021
Viziunea analitică și asociativă a lui Botond Nagy a făcut posibil ca drama clasică scrisă acum aproape un secol și jumătate a lui Ibsen să reflecteze asupra unor probleme de perpetuă actualitate ca drepturile, independența și stabilitatea financiară a femeilor.
Dilemele și trăirile Norei nu ne sunt transmise printr-o reprezentare realistă obișnuită cu prezența concretă a casei de păpuși. Nu există idila familială aparent perfectă, nu sunt nici cei trei copii și nici decorul care evocă teatrul burghez al iluziei.
În locul interpretării care pune în centru textul dramatic în spectacol capătă importanță sentimentele și punctele de legătură dintre personaje.
Szofia Tölli: Revoltă închisă în cutie [Dobozba zárt lázadás], kulter.hu, 5 august 2021
O scenă memorabil de lentă a spectacolului e cea în care prietena Norei se apropie – nu în interesul Norei – de șantajator, de fostul iubit, de cel care a trimis lui Helmer, soțul, scrisoarea de împrumut. Prin faptul că doamna Linde (Csilla Albert) lasă ca secretul să iasă la suprafață, cu ajutorul câtorva întorsături suplimentare și aici se manifestă potențialul justițiar al pieselor (scandinave și americane) ale vremii care își propun cu orice preț să frângă minciunea despre viață. Această scenă combină frumos ambivalența relațională, calitatea caracterului, motivațiile: trădarea devine atitudine justițiară încăpățânată, în special îndreptată spre recucerirea bărbatului, a fostei iubiri. Krostad (Lóránd Váta) își întinde mâna către ea, gest pe care ea îl poate accepta doar așa, prezentând această întoarcere către ea ca pe una dezinteresată.
Impresia produsă este plăcut străină și aruncă o lumină binevoitoare de elucidare asupra erei în care piesa a fost scrisă, asupra relațiilor de acum 150 de ani: ne face să vedem cum este solul din care feminismul tocmai stă să răsară, că Nora, trezită la realitate, nu dorește să lucreze, ci să devină și mai conștientă de sine și să plece din casa de păpuși – oare pe banii cui? Solidaritatea ar simți-o dacă soțul ei și-ar asuma fapta ei.
Edit V. Gilbert: A te îmbrăca independent [Önállóan felöltözni], art7.hu, 14 iulie 2021
Regia lui Botond Nagy a pus în scenă o viziune contemporană puternică, iar această adaptare a Norei a atins cu siguranță o coardă sensibilă pentru cei care au crezut, în baza titlului, cum creatorii săi vor explora rădăcinile problemei emancipării femeii într-o variantă îmbrăcată în straie de epocă nostalgice. Mai degrabă, această interpretare dovedește că Ibsen este într-adevăr relevant la nivel visceral, şi că poate exista o interpretare a operelor sale care să rezoneze cu tinerii de douăzeci-treizeci de ani de astăzi.
Judit Ungvári: Casa de păpuși high-tech [High-tech babaház], nemzetiszinhaz.hu, 29 septembrie 2021
Nagy Botond’s direction places a forceful contemporary vision onto the stage, and this adaptation of Nora is bound to knock the wind out of all who, based on the title, believed that the authors will be dissecting some sort of period-costume-nostalgic version of the roots of female emancipation. Indeed, this interpretation is all the more proof that Ibsen is viscerally topical today, and his works can have readings which might well resonate with the 20-30 age group, too.
Ungvári Judit: High-Tech Doll’s House [High-tech babaház], nemzetiszinhaz.hu, 29 September 2021
