Foarte bine gândit trioul Andrea Kali (mama), Éva Imre (Martha) și Balázs Bodolai (Jan). Un trio care pierde din dinamism în a doua parte a spectacolului, poate pentru că al treilea este mort. Hainele cernite, care acoperă tot corpul, inclusiv fețele femeilor, accentuează dramatismul unor momente, dar Mihai Măniuțiu dă un plus de semnificație costumelor femeilor – care nu poartă doliu după nimeni, cum te-ai aștepta în primă instanță, ci care și-au pietrificat în timp sufletele, iar negrul devine astfel expresia perfectă pentru involuție/încremenire. Scenele de sărut cu giulgiul acoperind fețele sunt metaforele neputinței, a renunțării la luptă și, deloc întâmplător, o trimitere directă la fanatismul în numele căruia s-au declanșat războaie în ultimele decenii.

[…]

Un spectacol dureros de simplu în esența lui, care impresionează prin forța cuvântului. E o artă întreagă ascunsă în fiecare detaliu scenic, ceea ce mă face să cred că nu, deloc întâmplătoare neliniștea care m-a însoțit de-a lungul primei părți a spectacolului. Până la urmă, neînțelegerea poate rodi cunoaștere, dar depinde de fiecare în parte cum folosim această cunoaștere.

Nona Rapotan: Neliniștea care însoțește neînțelegerea, Bookhub.ro, 6 iunie 2024

„Mi-am petrecut toată viaţa aşteptând valul care mă va duce departe, şi acum ştiu că n-o să mai vină! Sunt prea departe de ceea ce iubesc. Să se închidă toate uşile în jurul meu! N-am să ridic ochii să mă rog cerului. Urăsc lumea asta unde nu ne putem întoarce decât către Dumnezeu. Nu voi îngenunchea.”

 Neînțelegerea de Albert Camus, fragment

---

Caiet de sală