I Am the Wind e un spectacol foarte special; atât de special, încât după aceea am mers minute în șir pe stradă ca și cum ceva mă lovise în plex; m-am oprit de cel puțin trei ori pentru că rămăsesem fără aer. Ciudat, pentru că în sală am avut senzația că pot duce suferința, că o pot înțelege și decripta, îi pot da un sens. Nu-mi aduc aminte când m-a răscolit ultima oară atât de puternic un spectacol de teatru, dar m-am bucurat (sună ciudat, știu) că mi s-a întâmplat și nu oriunde, ci la Teatrul Maghiar de Stat Cluj.

Nona Rapotan: Luntrea lui Caron și ecumenismul lui Tompa, bookhub.ro, 16 februarie 2025

Așa cum s-a întîmplat cu Samuel Beckett și cu Eugene lonesco, pentru care Tompa are un sistem perfect de decodare, așa s-a petrecut acum pe scenă, într-o citire foarte personală, nu ușor de pătruns, care duce totul în rezonanța unui recviem. Pe parcursul căruia descopăr o relație. în cuvinte puține. Repetitive. Cu multe „da" și „nu". Apa lui Fosse este aici un spațiu închis, un salon de spital sordid din alt secol parcă, al cărui element central de decor este un pat, semn pentru barcă, semn al patimii și al morții, pat-sicriu. Ferestrele neclare, împăienjenite sînt primele care deschid jocul iluziei, al oglindirii, al opacității, al transparențelor, ca și texturile unui material rece, metalic, în care o siluetă se reflectă, redundant ca o umbră. Ca o absență- prezență. Spectacolul acesta al Iui Tompa Gabor găsesc că este cu adevărat unul cu cele mai profunde mărturisiri ale sale, unul dintre cele mai complexe și mai emoționante, șlefuit îndelung, un spectacol de cameră ca o bijuterie prețioasă și discretă, ce respectă intimitatea actului de creație, laboratorul ei, dar și ce este solitar acolo. Precum și în chin, în rugăciune, în hăul dintre mine si mine, dintre mine și celălalt, în întunericul despărțirii.

Marina Constantinescu: M-am dus cu vîntul, România literară, nr. 9/21 februarie 2025

Jon Fosse este scriitorul care, după cum mărturisește, vrea să scrie despre „tăcere" și „vânt". Cele două personaje se identifică pe rând cu tăcerea și vântul într-un fel de discurs-adulație, într-un fel de rugă iertătoare. Dintr-un dialog simplu în fond (nu simplist) între două personaje oarecare, Tompa Gábor, cu un acut simț al empatizării cu sensibilitatea decadentă a veacului în care trăim, construiește un spectacol emoționant, tulburător în ansamblu, sobru în conținut, delicat orchestrat, împlinit estetic.

Adrian Țion: Despre tăcere și dispariție - Én vagyok a szél / I am the Wind, liternet.ro, februarie 2025

În cea mai recentă premieră a Teatrului Maghiar de Stat Cluj, Gábor Tompa transformă straniul, poeticul, filozoficul, tulburătorul text Én vagyok a szél / I Am the Wind (2007) al norvegianului Jan Fosse (Nobel pentru literatură 2023) într-o confesiune tulburătoare. Printr-un exercițiu regizoral și uman de o forță și limpezime cu totul remarcabile, o piesă care vorbește, în termeni generali, vagi, esențializați până aproape de pierderea sensului, despre vânt, mare și port, despre un bărbat, un alt bărbat și o barcă, într-un timp dincolo de epoci, un spațiu dincolo de granițe și o vârstă dincolo de viață și moarte, se transformă, în viziunea artistului și omului Tompa, într-un aici și acum cumplit de dureroase, înfiorător de precise, mustind de speranță și lumină.

Mihai Brezeanu: Celei care (nu) pleacă - Én vagyok a szél / I Am the Wind, liternet.ro, februarie 2025

Cuvintele nu sunt suficiente pentru a exprima o suferință, un miracol, o mare fericire sau bucurie. Ele sfârșesc întotdeauna în clișee. Fosse spune, la un moment dat, că a scrie este echivalent cu a te ruga. În viața de zi cu zi, sau în lupta noastră de a răzbi, suntem ajutați de gândul că din întuneric înaintăm către lumină. Există multe lucruri în acest întuneric; și ceea ce nu înțelegem, și toate fundăturile în care ajungem pe parcursul vieții. Din punct de vedere fizic, toți dispărem, întrebarea este dacă ne încredem în înviere.

Dedic acest spectacol memoriei soției mele, Tekla Tordai.

Gábor Tompa, regizorul spectacolului

---

Caiet de sală