Dacă există vreun exemplu care să dezvăluie cât de folositor este teatrul pentru societate și cât de bine este ca societatea să-l aprecieze, acesta este spectacolul companiei române Hungarian Theatre cu tragedia shakespeariană Iulius Caesar.
Silviu Purcărete oferă o viziune foarte cinematografică a cunoscutei tragedii, prin folosirea planurilor suprapuse și printr-o dimensiune interpretativă greu de eschivat de către spectator.
Spectacolul de deosebită valoare artistică și tehnică al companiei cu sediul la Cluj a avut un mare impact la premiera sa de vinerea trecută, prima din cele două reprezentații programate în spațiul AUREA la Festivalul Internațional de Teatru Clasic din Almagro.
Așteptările s-au împlinit, iar cei 17 actori ai acestei montări teatrale au fost chemați să iasă de patru ori ca să salute publicul, pe scena care cu puțin timp înainte găzduise istoria cea mai substanțială a omului, ce sintetizează toate luptele, suferințele, gloriile și vanitățile sale. (…)
Acest Iulius Caesar a fost foarte diferit de ceilalți care au fost reprezentați la Almagro, mai îndrăzneț și cu o mai mare deschidere creativă, cu o privire planetară asupra unui subiect foarte actual, având o forță sfâșietoare care despică în amănunțime sinistrele sentimente pe care le hrănește invidia omenească.
O punere în scenă plină de vigoare, cizelată și străbătută de un șuvoi poetic violent. Regizorul român Silviu Purcărete, aclamat în întreaga Europă după ce în 1995 a prezentat la Avignon piesa sa Ubu Rex cu scene din Macbeth, a apărut în premieră la Festivalul din Almagro cu un Iulius Caesar fără răgaz și fără cusur, interpretat de un formidabil grup de actori ai Teatrului Maghiar din Cluj, finanțat de către statul român.
De la iruperea tunătoare a tribunului herculean în mijlocul sălii, care a provocat un foșnet de uimire generală, și până la căderea cortinei ca un paravan protector în fața masacrului ce se săvârșește, spectacolul merge, cu stăruință, din surpriză în surpriză: chiar și acele decizii care ar putea părea mai puțin fericite, își dobândesc sensul după câteva minute.
Iulius Caesar e, in opinia majorității comentatorilor, cea mai politică piesă scrisă de William Shakespeare, marcând trecerea dramaturgului de la cronica istorică națională la tragedia romană. Concepută pe tema puterii și a destrămării acesteia, bazată pe reflecția asupra mijloacelor de care se slujesc cei ce urmăresc anihilarea unei anumite forme de putere, a unui dictator, scrierea shakespeariană e generatoare de multe întrebări. Recurg ei, conspiratorii și conjurații, la crima politică pentru binele țării, al semenilor lor, al colectivității, numai și numai fiindcă asasinatul le-ar putea îngădui găsirea și urmarea drumului către salvarea, izbăvirea Statului, spre democrație? Sau e vorba despre ucigași care recurg la soluția extremă exclusiv din dorința de a înlocui defuncta dictatură cu propriul lor bun plac? Sunt ei, conspiratorii și conjurații, intr-adevăr niște salvatori sau numai niște conspiratori mărunți? Ajunge oare gestul suprem al crimei, în cazul în speța, e suficient ca Iulius Caesar să fie evacuat de pe scena politică și de pe cea a vieții pentru ca pacea, calmul, ordinea socială, valorile democrației să triumfe sau nu cumva fantoma tiranului răpus bântuie pe mai departe peste tot?
În cursul acestui spectacol, treptat, Purcărete „dezleagă toţi câinii războiului”. După un preludiu îndelung, după o aşteptare plină de tensiune, ceea ce ni se înfăţişează ochilor în spatele cortinei de fier care se ridică, este o privelişte compusă ca un tablou şi, în acelaşi timp, ceva ce curge în valuri abundente, într-un ritm lejer, organic. (...) În faţa noastră se petrece un ritual obscur, care ne este familiar din vise chinuitoare. Prezenţa simultană a actorilor pe scenă, scenele compuse cu ajutorul schimbărilor de focus, alchimia elementară a culorilor alb, negru şi roşu deturnează atenţia de la feţe, de la identificarea actorilor, uneori chiar de la sensul, de la inteligibilitatea textului. Sonoritatea e mai importantă – această poetică uşor distanţată de banal, purtând un fin suflu de festivitate.
Studiul întreprins de Silviu Purcărete pe marginea textului shakespearean urmăreşte evidenţierea unor componente de critică socială cu bătaie până în istoria recentă, chiar dacă dezbaterea se face în togă romană. Înlăturarea de la putere a tiranului Caesar (cu pretenţii de zeu) nu înseamnă ieşirea din criză, domnia fericirii visate, armonia. Din contră, se instaurează haosul, războiul civil, distrugerea. De câte ori nu s-au repetat atari evenimente în societăţi civile de pe mapamond? Mutările de pe tabla de şah sunt aceleaşi, piesele diferă. Nevoia de primenire din sânul societăţii ultragiate e tradusă în spectacol prin şiroaie de apă proaspătă, prelinsă de sus în curgere lină, prelungită, ce cade peste bieţii senatori şi slugi, piese manipulate de un destin necruţător. Dacă în fantezia feeric-imaginativă Călătoriile lui Gulliver Purcărete a adus pe scenă un cal adevărat, în Julius Caesar introduce printre senatori un câine adevărat, folosit cu valenţe simbolice. E câinele lui Caesar, e viaţa lui ameninţată de complotişti. E filonul viu ce se strecoară printre suflete pământii. Premoniţia nu întârzie să apară. Câinele e ucis şi Caesar e sfătuit să nu meargă în senat în fatidica zi. Dar istoria îşi urmează cursul ei şi Brutus triumfă.
Un spectacol contemporan altoit în feeling-ul tipic al lui Shakespeare. Un joc care umple spaţiul întreg, care vorbeşte despre putere şi despre plebe, plin cu simboluri de descifrat, coduri vizuale care incită la reflecţie şi pe care spectatorul zilelor noastre deseori nici nu reuşeşte să descifreze. Dar parcă Purcărete nici nu doreşte să atragă publicul de-a întregul în spectacol, parcă apelează mai degrabă la atenţia spectatorului contemplativ, gânditor, distanţat de scenă. (…) Ploaie, ceaţă, furtună, fulgere, sfumato şi sânge – sunt cuvintele cheie ale spectacolului, care se compune din părţi mărunte independente, ca un puzzle imens. Nenumăratele efecte vizuale şi sonore (muzica semnată de Vasile Şirli) şi prezenţa stranie pe scenă a unui câine voalează de multe ori acţiunea, dar se pare că acest spectacol nu vrea, de fapt, să vorbească despre Iulius Caesar şi contemporanii săi. El caută mai degrabă un răspuns la întrebarea: pentru a schimba în bine soarta unei ţări, ajunge oare ca puterea să fie preluată de la dictator prin metode violente, prin lovitură de stat? Cine sau ce determină viitorul unei ţări după abolirea dictaturii, va putea ţara să prospere sau va deveni prada războaielor civile? Şi oare de câte ori trebuie să ne mai întâlnim la Philippi? Şi oare câte Philippi există astăzi pe Pământ?
