Leonce şi Lena, povestea romantică – parodia lui Georg Büchner, dispărut mult prea timpuriu din viaţă, reinterpretarea amară uneori grotească a unei comedii de iubire şi poetismul minunatului text fragmentat, este îngrădită în mod delicat într-un cadru crud de către Gábor Tompa la Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca. Problema dezbătută destul de des în cadrul piesei, şi anume problematica puterii, a limitelor voinţei libere se estompează, şi tocmai dispariţia acesteia trezeşte în spectator şi mai puternic nevoia de a discuta despre acest lucru. (...) De unde apar aceste figuri stranii, cu feţele vopsite în alb? Nu se ştie. Nici ei nu ştiu. Habar n-au de ce au venit. Dar există, datorită unor reguli stricte. Atât membrii curţii din piesă, cât şi actorii extrem de disciplinaţi, umili şi puternici ai lui Gábor Tompa, care-şi folosesc vocea doar într-un ton, tact şi modulaţie nefirească, ai căror corpurile se încordează, înţepenesc în diferite poziţii, care merg în vârful picioarelor, se înclină, se sucesc, ai căror feţe se împietreşte. Avem în faţa noastră oameni – roboţi. Se află într-o închisoare formală atât de puternică încât trezesc în spectator dorinţa de eliberare, de salvare. (...) Dacă asta a fost intenţia regizorului, atunci şi-a atins scopul: spectatorul s-a revoltat şi a fost nevoit să decidă singur.
Leonce şi Lena este un spectacol savuros, incredibil de frumos, e o poveste pentru oameni mari, cu umor, ironie, pitoresc, picanterie, picturalitate şi integrând impecabil în ghemul naraţiunii fire din „teatrul cel mare al lumii”, într-un conglomerat postmodern remarcabil.
… de la râs la emoţie, de la distanţare ironică la empatie copilărească, de la bucurie pură la evaluare raţională, spectatorul parcurge etapele unei împărtăşiri de neuitat din splendoarea unui spectacol în care un autor de geniu întâlneşte un hermeneut de mare fineţe. Cred că Leonce şi Lena este un must see. Iar cu asta am cam spus – deşi nu destul de analitic – cam totul…
Claudiu Groza: Teatrul cel mare al lumii, Tribuna, 2011
Evitând adresarea problematicii politice în mod direct – așa cum subliniază el însuși în caietul program al spectacolului – regizorul Tompa Gábor recurge la instrumentele teatrului de artă pentru a avertiza subtil, utilizând instrumente simbolice, asupra răului instalat în societatea românească – stagnarea, bătutul pasului pe loc. Autoironic, el încearcă și găsirea unei soluții, anume chiar în teatru, finalul spectacolului revenind ideii de salvare prin teatru în teatru: „Să construim un teatru”, cântă curtea regală în ultimul song din spectacol.
Gustul dezamăgirii se întinde și asupra teatrului, care, funcționând într-o lume pe care se găsește adesea în poziția de a o critica, trebuie să se reinventeze el însuși. Cu condiția să găsească în interior energia necesară pentru asta, și să nu devină el însuși pastișa propriului trecut legendar.
Cristina Modreanu: Leonce şi Lena postrevoluţie sau despre bătutul pasului pe loc, ArtAct Magazine, 15 decembrie 2010
Spectacolul regizat de Tompa este jalnic batjocoritor. Ne povesteşte cu ironie făţişă despre faptul că de foarte mult timp moţăim pe loc, dar că ideologizăm acest decor, mai mult, ne minţim pe noi înşine numindu-l inovaţie, chiar revoluţie. Designerul de costume, Carmencita Brojboiu, îşi îmbracă personajele în perucă pudrată, aproape în costume specifice epocii, dar foloseşte ca şi decor o clădire de fabrică pustie, abandonată, transformând astfel lumea, nebunia provocată de putere, dar ascunsă, care apare în piesă şi este caracteristică prezentului, în ceva grotesc, controversat. Tompa ştie să vorbească despre prezent fără să actualizeze în mod direct - mai bine estetizează.
Spectacolul de deschidere al lui Tompa, satira Leonce şi Lena, scris de Büchner în 1836, este o redescoperire comică extraordinară. Lumea vizuală a spectacolului e de-a dreptul impresionantă (decorul şi costumele poartă marca Carmencita Brojboiu). Despre Büchner putem spune că odată cu Woyzeck a descoperit naturalismul şi totodată şi expresionismul; cu Leonce şi Lena se pare că a descoperit şi teatrul absurd, iar piesa regizată de Tompa este amestecul fascinant al idiotismului politic şi al impertinenţei absurde.
Robert Cohen, 2010
Spectacolul lui Tompa ţine publicul în priză minut cu minut cu idei din ce în ce mai captivante, cu jocuri lingvistice şi picturale, având grijă ca nu cumva să-l plictisească sau să-l obosească. Leonce şi Lena funcţionează cu precizia unui ceas elveţian, păstrând totodată până la capăt un aer degajat.
Alternând registrul comic, burlesc cu gravitatea tonului dinspre final, când, simbolic, marionetele sunt părăsite de un invizibil păpuşar, spectacolul lui Gábor Tompa scoate cu succes în evidenţă luciditatea cu care Büchner a anticipat „ieşirea din ţâţâni” a lumii şi depersonalizarea individului, radiografiate mai târziu de literatura absurdului.
Spectacolul regizat de Tompa creează o lume de basm, în care uşorul e greoi, dar acest lucru e valabil şi invers, adică şi greoiul e uşor, şi prin intermediul acestui fapt piesa lui Büchner este plasată pe axa istorică a teatrului între Shakespeare şi prezent astfel încât ilustrează următorul fapt: scriitorul german este nu numai urmaşul marelui scriitor englez, ci şi predecesorul lui Beckett şi Ionesco, deoarece textul lui este la fel de jucăuş ca şi Visul unei nopţi de vară, iar prin întrebările sale devine la fel de neliniştitor ca şi textele urmaşilor din secolul XX. Prin urmare, piesa e plină de dans graţios şi joc corporal bine definit, obrăznicie jucăuşă şi spectacol amuzant. Asta e rostul şi subtexturilor grosolane, triviale sau fără sens şi incapabile ale cuvintelor şi gesturilor – ca cele două registre să coexiste în piesă, ca imaginea înţelegerii şi experienţei rezultate din convieţuirea adevărului cu falsul. Dacă „originalul” Büchner are o tentă oarecum ironică, tonalitatea piesei ne îndrumă în direcţia absurdului şi prin acest fapt piesa se apropie de zilele noastre astfel încât nu numai cultura teatrală prezentă se simte ca la ea acasă, ci mobilizează şi sensibilitatea – experienţa spectatorului de film şi televiziune: conştiinţa care se luptă cu aparenţa.
În concepţia regizorului Gábor Tompa „farsa filosofică” a lui Büchner, povestea parodică primeşte o tentă realistă – suprarealistă. Menţionăm în acest sens plăcuţele rămase pe pereţii clădirii fabricii părăsite care conţin reguli de protecţia muncii şi de stingere a incendiilor în limba română, geamurile sparte, zidurile pe jumătate dărâmate – câte astfel de locuri părăsite se găsesc în ţară – în acest cadru bântuie figurile lui Büchner, visând împopoţonat în stil rokoko despre viaţă, libertate, iubire, comportament de supus sau de conducător de ţară. Fără rost. Deoarece, după terminarea acestui vis suprarealist actorii se regăsesc în acelaşi loc: în spaţiul pustiu, ruinat, în care doar acele reguli de protecţia muncii şi de stingere a incendiilor rămase din trecut sunt valabile. Iar pe această bază nu se poate construi. Nici măcar teatru.”
