Sufletul feminin este surprins în cele mai fine nuanţe, de la răutate, egoism şi orgoliu extrem, la frângere şi lacrimi adevărate, într-o oglindă teribil de realistă, care reflectă toate ridurile vizibile şi mai ales invizibile cu ochiul liber. (...)
Cu mişcări în ralanti, regizorul (Bergman, interpretat de Bogdán Zsolt) spaţiază insistent, cu mâinile, o anume energie, punctată de bătăile orologiilor şi accentuată prin reflectoare stridente sau, dimpotrivă, stinsă în „fade out”. Strigătele şi şoaptele, căutarea divinităţii contrastează astfel cu tăcerea de dincolo de controlul absolut al acestui „making of”, de teatru şi film în teatru, într-o radiografie teribil de crudă a vieţii. Regizorul îşi măsoară, de fapt, propria singurătate.
Încăperile sunt roşii, femeile sunt îmbrăcate în alb, negru, vioriu. Femei bolnave la suflet şi la trup (chiar şi atunci când trupul este perfect, perfecţiunea lui are ceva maladiv). Ai spune că e Trei surori de Cehov trecut prin filtrul lui Strindberg şi Wedekind. Femei cu iad înăuntru. Una singură suferă pentru toate şi îngăduie totul, tocmai fiindcă se chinuie până la capăt şi piere. Celelalte se chinuie doar cât să îi chinuie şi pe ceilalţi din jur sau să se lase chinuite de ceilalţi în virtutea obişnuinţei. E roşul culorii de la corida mutată în spaţiul nordic al pudibonzilor şi rigizilor, al celor care se dedublează ca să păstreze aparenţele şi, în acelaşi timp, ca să se defuleze minimal şi exceptiv. Merită (re)văzut filmul lui Ingmar Bergman, dar merită şi piesa pusă în scenă la Cluj de Andrei Şerban – Strigăte şi şoapte. Pieta şi furie oarbă, erotism şi automutilare, sfială şi stridenţă, frumuseţe epidermică şi boală urât mirositoare. Trăim cu toţii prin extreme, nu-i aşa? Vii şi morţi la un loc, în junglă.
Ca pe o masă de disecţie, capodopera Strigăte şi şoapte va fi apoi „dezbrăcată”, „deschisă” şi analizată din perspectiva artistului însuşi, „diagnosticul” fiind că misterul e un virus fără moarte. (...)
Scenografia spectacolului semnată de Carmencita Brojboiu reface cu grijă interiorul roşu al camerei muribundei Agnes în care se petrece bună parte din acţiunea filmului. Cât despre actori, aceştia au fost, ca de obicei, impecabili: Bogdán Zsolt, fermecător în Bergman - şi regizor, şi mag, un fel de Prospero al platoului de filmat-, bărbaţii din peisaj (scena cu preotul care trece printr-o ciudată criză de „necredinţă mistică”, dacă se poate spune aşa este cu tremurătoare) şi „as himself”, Pethő Anikó face un rol care-ţi ia pur şi simplu minţile în Agnes cea care pendulează între vii şi morţi, Kató Emőke, rece şi tăioasă ca o lamă în Karin, al cărei suflet e frigid, Imola Kézdi, ispititoare şi jucăuşă, dar lipsită de sentimente, ca un drăcuşor plictisit în Maria (iar Maria) şi Varga Csilla în slujnica Anna, devotată ca un animal de casă stăpânei sale alături de care este gata să meargă până dincolo de moarte. O distribuţie perfectă ce se pliează milimetric pe mulajul capodoperei lui Ingmar Bergman.
Gabriela Lupu: Despre strigăte în şoaptă, ArtAct Magazine, 27 ianuarie 2010
Strigăte şi şoapte al lui Şerban e o abordare metareferenţială a filmului: spectacolul pune în scenă actorii şi echipa regizorală care repetă şi turnează o producţie cinematografică, procesul de creaţie la paritate cu propriu-zisa creaţie însăşi, artişti care joacă artişti care joacă nişte personaje. Dramaturgia de spectacol gestionează, astfel, fire narative şi teme multiple, în căutarea unei structuri coerente a acestui joc de-a „cum se face să fie“ arta viaţă. Ideea e strălucită, propunerea – incitantă, iar materializarea ei la poate cel mai bun teatru din România, în regia unui regizor-legendă, are din start datele unui eveniment artistic. (...)
Frumuseţea aparent superficială care suferă şi nu poate identifica această suferinţă, pentru a-i pune capăt, şi devotamentul resemnat, tăcut, absolut, devotament de Madonă, sînt marjele între care pendulează umanitatea din Strigăte şi şoapte, trecînd prin împăcarea cu moartea, dar nu şi cu spaimele ei (Agnes – Anikó Pethö) şi isteria masochistă, cu efecte psihice, a crizei în căsnicie (Emöke Kató). Totul, sub privirea unui maestru al creaţiei regizînd distrugerea. (...)
E un spectacol dificil şi solicitant, publicul trebuind, la rîndu-i, să gestioneze un spectru dramatic şi emoţional complex.
Propunerea dramaturgică semnată de Andrei Şerban şi Daniela Dima încercă să extragă, în miez, esenţa demersului narativ şi cinematografic al lui Bergman, selectînd punctele nodale ale creaţiei maestrului suedez şi recompunîndu-le, ca repetiţie cu costume, condusă şi comentată de naratorul-regizor.
Spectacolul lui Şerban e de departe un must see. Fiindcă avem de-a face cu nişte actriţe care reuşesc, succesiv şi simultan, să te lase, la fiecare cinci minute, fără respiraţie. (...) Fiecare dintre cele patru introduc şi de-pliază complexitatea abisală a personajului de film, alternînd insesizabil tăcerile, spaimele şi explozia, în succesiuni de-o clipă, ca un vortex de stări. Imola Kézdi compune o Marie copilăroasă, răzgîiată, egocentrică şi fermecătoare, dezgustător de erotică şi de crudă pe alocuri. Emőke Kató joacă - între liniştea unui control mecanic şi isteria dezlănţuită - o Karin a cărei maladie existenţială e cauzată atît de condiţia maritală cît şi de un dezechilibru psiho-fiziologic, în plină progresie. Anikó Pethő construieşte pe tuşeuri de acuarelă, care prind treptat forţă de culoare direct din tub, expresioniste: ea ne oferă o Agnes adolescentă bătrînicioasă, idealistă şi muribundă în cunoştinţă de cauză, ale cărei spaime devin, progresiv, motorul căderii în coşmarul sacrificial. Csilla Varga se strecoară în rol ca o umbră, şi tot astfel în "poveste": Anna sa e aproape mută, perpetuu prezentă, mereu comentînd mimic ori prin expresia corporală raporturile cu ceilalţi, mereu disponibilă pentru a se dărui necondiţionat suferinţei stăpînei-prietene Agnes, dar individualizîndu-se misterios, aproape opresiv, în raport cu întregul "locului" fantasmatic al filmului din piesă.
Pe scurt, un regal cu atît mai fermecător şi mai ofertant în teatralitate cu cît ai senzaţia, în două ore de spectacol, că facerile şi desfacerile sale se petrec aproape fără nici un efort, de poignet, cum zic francezii, ca nişte simple exerciţii de improvizaţie la vedere, cu complicitatea mereu fermecată a fiecărui spectator.
Un spectacol de profundă şi tristă poezie, dar deloc edulcorat, de tulburătoare sensibilitate, dar deloc melodramatic, de crud cinism, dar deloc dezabuzat, cu fin halou ludic, dar deloc strident, un remake scenic, dar şi un making of creat peste ani şi ani este Strigăte şi şoapte, montat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (cu premiera în 24 ianuarie), după filmul omonim al lui Ingmar Bergman.
Propunerea lui Şerban nu este însă o simplă „punere în scenă” a peliculei bergmaniene, ci o subtilă reconfigurare a articulaţiilor semantice şi metatextuale ale acesteia, o revalorizare a poeticii regizorului suedez, explicată de altfel în ghiduşul interviu imaginar al lui Andrei Şerban cu Woody Allen, şi acela un admirator al lui Bergman: preocuparea pentru suflet, pentru „omul interior”. (...)
Strigăte şi şoapte nu e, îndrăznesc să spun, un spectacol-omagiu. E mult mai mult decât atât, e o profesiune de credinţă pe care Andrei Şerban o poartă, ca o ştafetă, poate, dinspre anii trecuţi ai lui Bergman spre anii viitori ai elevilor săi. Un spectacol de copleşitoare poezie despre noi, cei singuri, care râvnim să fim împreună. Să nu exersăm încă din viaţă, aşadar, acea „solitudine supremă” care este moartea, cum zice Agnes în jurnalul său.
Claudiu Groza: Şoaptele fericirii, strigătul singurătăţii, Tribuna, 1-15 februarie 2010
Echipa de actori de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj e credibilă în toate scenele, cu o menţiune specială pentru Kató Emőke, perfectă în rolul surorii mai mari, Karin, în timp ce rolul regizorului [Zsolt Bogdán] care îşi joacă personajele e, fără îndoială, unul care necesită exerciţiul cameleonicului, al trecerii de la o nuanţă la alta.
Radu Toderici: Monologurile lui Bergman, ArtAct Magazine, 3 februarie 2010
Cu ce înlocuieşte regizorul Andrei Şerban emoţia copleşitoare din Unchiul Vania? Cu gravitatea întrebărilor fără răspuns, meditaţia asupra destinului injust, neputinţa surorilor de a comunica în ciuda eforturilor, adică marile teme pentru care probabil Andrei Şerban a ales să facă un spectacol după filmul lui Bergman. (...)
Să spui că actriţele de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj joacă impecabil e ca şi cînd ai formula truisme de genul ziua e luminp şi noaptea întuneric. (...)
Spectacol serios, grav, bine tăiat, în cadenţă cu o propunere regizorală conştientă şi bine strunită, cu performanţe actoriceşti incontestabile.
Cristina Rusiecki: „Roagă-te pentru noi, cei ce am rămas pe pămîntul acesta mizerabil”, ArtAct Magazine, 3 februarie 2010
Ideea lui Şerban nu e numai ingenioasă, e şi generoasă teatral. E, în primul rînd, o reverenţă pe care un mare regizor de teatru împreună cu cîţiva actori de cel mai înalt profesionalism o fac lui Bergman. E, apoi, o anulare a graniţelor ferme de gen dintre cea de-a patra şi cea de-a şaptea artă, combinînd, adaptînd şi valorificînd metode specifice, unificînd arte congenere, oferind publicului noi perspective estetice. Şi mai e, nu în ultimul rînd, o jonglare artistică cu forţa pe care iluzia teatrală, „starea de graţie“ o pot exercita.
E un spectacol uimitor. Nu în sensul în care a fost Unchiul Vania, de la acelaşi teatru, care se juca, vorba aceea, chiar şi pe tavan. Ci e un spectacol uluitor prin intensitatea umană pe care o au personajele. Uluitor prin ce reuşeşte Andrei Serban să însceneze /să încarneze despre om şi natura umană. Pe un scenariu al lui Bergman, dar cum spuneam, modificat, spectacolul lui Şerban arată faţa ascunsă a umanului. (...) Pentru actori, rolul pe trei nivele de identitate (iar Zsolt Bogdán joacă nu numai pe Bergman, ci toate personajele masculine din propriul său film) trebuie să fie un infern. Dar au făcut faţă în mod excepţional acestei provocări, căci sînt actori de mare clasă, care s-au lăsat magistral modelaţi de regizorul-vrăjitor, de Andrei Şerban.
Pe scenă vedem, împachetate într-un singur spectacol, două lucruri deodată: natura umană şi natura artei. Sau, altfel spus, spectacolul total pe care l-a creat Şerban prin cele trei nivele ne aduce în faţă două tipuri de mistere: al omului şi al artei. Ca spectatori, asistăm la desfăşurarea naturii (incomode, deloc frumoase) a omului şi la revelarea condiţiei umane, omul şi umanitatea fiind văzute (de Bergman, adică de cel care a făcut scenariul prim!) fără iluzii, fără retuşări pioase. (...)
Oamenii sînt fiinţe singure, atinse de cruzimea vieţii sau de răutatea semenilor, iar cerul de deasupra este gol, ne spune Bergman - Şerban înscenînd extraodinar mesajul acesta lucid.
Stările se acumulează, dar nu sunt duse până la capăt, se sparg ca valul de ţărm. Un chip detaşat puternic de spotul de lumină, ca un gros plan, de film sau scene între personaje întrerupte de explicaţii şi reulări. Spectacolul, construit din cadre, are ritm de dute-vino, flux şi reflux, în acelaşi timp, e ca un puzzle în care teatru şi film se îmbină şi există simultan sub ochii noştri. Actorii îşi joacă cele trei identităţi, un pariu greu, pe deplin câştigat. (...)
Ce a reuşit Andrei Şerban prin acest spectacol-provocare? Provocare pentru regizor şi actori, provocare pentru public. (...) Timp de două ore, am intrat pe vârfuri, cu cipici în picoare, în sufletul creaţiei, al teatrului, al filmului. Al regizorului, al actorilor.
Se poate elabora, pornind de la acest spectacol, o analiză complexă a eşafodajului convenţiei în teatru sau o cronică a autoreferenţialităţii auctoriale sau o minuţioasă detaliere a straturilor de joc actoricesc sau o dezbatere asupra nudităţii cu potenţial dramatic încărcat de acumulări şi rupturi viscerale. Sînt momente tulburătoare în Strigăte şi şoapte, cu o dramaturgie senzorială solidă. (...)
Strigăte şi şoapte pulsează de corpuri care au o energie hipnotică, la graniţa dintre corporealitate şi corpo-evanescenţă, dintre contracţie dureros de palabilă şi efuziune transcarnală. Corpul e un spaţiu contrapunctic, pe care Andrei Şerban şi echipa de actori-burete îl coboară în spasme mortale şi îl ridică în săruturi solare.
Atmosfera devine din ce în ce mai stranie în proximitatea morţii care, strînge, din cînd în cînd, viaţa între dinţi, pentru ca, în final, să o / să se elibereze. (...) Pethő Anikó dă limitei dintre agonie şi linişte o încărcătură organică pe care am mai văzut-o, corporalizată atît de intens, doar în Purificarea lui Warlikowski. (...)
Tandreţea mîngîierilor şi violenţa izbucnirilor (degetul muşcat sau nevoia paroxistică de a scăpa de corpul care se agaţă de gît) fac din epidermă locaţia cea mai frisonantă din spectacol.
În Strigăte şi şoapte, corpul e frică, e furie, e febră. E halucinaţie şi pojghiţă de realitate care se sparge într-un timp al sunetelor ţîşnite din plămîni în toată camera şi dincolo de ea. Lentoarea şi brusca ei casare sînt timpi activi pe care Şerban îi dezvoltă circular.
Mihaela Michailov: Corp-cronometru. Strigăte şi şoapte, ArtAct Magazine, 10 februarie 2010
