(scenariu teatral) se dovedeşte a fi într-o conformitate perfectă cu intenţiile regizorale, cu dorinţa lui Tom Dugdale ca spectacolul lui să fie unul despre iubirea în stare pură, despre iubirea adevărată, dincolo de boală, viaţă şi moarte. O iubire depăşind prejudecăţi de orice fel, obstacole confesionale şi de mentalitate, reguli ale unei comunităţi retrograde. Şi ca acelaşi spectacol să fie unul de o simplitate la fel de categorică. Fără arborescenţe, fără prea multe nişe, fără excese de decor. Acesta, conceput de Carmencita Brojboiu, e de-a dreptul minimalist, în admirabilă adecvare cu specificităţile unui spectacol de studio. Două spaţii de joc, cel al acţiunii principale şi cel al acţiunilor secundare ori al observaţiei, completate cu detaliile furnizate de camera video utilizată live. Câteva scaune, o masă cu utilizări multiple, microfoane cu stativ în faţa cărora se cântă live muzica anume compusă de regizorul însuşi.
Ceea ce face ca această adaptare să strălucrească cu adevărat este, nu doar reproducerea fidelă a poveștii originale și jocul actoricesc excelent al celor de la Teatrul Maghiar, ci mai ales modul în care creatorii spectacolului au ales să aplice regulile faimosului manifest Dogme 95 al lui von Trier în realizarea acestuia. Fiind o mișcare care pledează pentru o purificare a cinematografului, atât din punct de vedere al tematicii, cât și al uzului muzicii diegetice, și al unor set-uri cât mai apropiate de realitate, realizatorii au construit, iată, un produs teatral cu o recuzită minimă, al cărui fundal sonor este în mare parte cântat live de către actori.
Între genuri autonome cum sunt filmul şi teatrul, nu pot fi trase limite clare. În cazul spectacolului de la Cluj, compania nu a optat pentru reproducerea filmului pe scenă, imposibil de realizat. Povestirea însă poate fi spusă, personajele pot fi reînviate. Iar creatorii au găsit şi firul călăuzitor, referinţa care face ca această poveste a mântuirii să aibă relevanţă aici şi acum: ei ridică pe piedestal credinţa, credinţa în puterea dragostei.
Filmul cult al lui Lars von Trier, Breaking the Waves ne oferă o serie de prestaţii actoriceşti încântătoare, în timp ce ne vorbeşte despre dorinţă, iubire necondiţionată, fidelitate, despre religiozitatea bisericoasă a unei mici comunităţi şi despre adevărata credinţă în Dumnezeu, fără să devină patetic şi fără să cadă în kitsch.
(…)
O specificitate a producţiei este acest du-te-vino continuu între film şi teatru, camera în scena nunţii, micile improvizaţii, proiectorul de pe scenă. Breaking the waves este fără îndoială un spectacol pe care trebuie să-l vezi mai mult decât o dată!
Festivalul Teatrelor Maghiare de la Kisvárda, Ungaria, 2016
Data premierei: 25 aprilie 2015
Drepturile de autor au fost obţine prin West End Theatre Agency Bt.
Femeia naivă şi cu o mare credinţă, pe nume Bess, ar trebui să-L iubească mai presus de toate pe Dumnezeu. Bess, însă, are curajul de a-l iubi profund pe Jan, un străin, se căsătoreşte cu el şi încep împreună o viaţă fericită. După ce Jan suferă un accident îngrozitor, Bess se dăruieşte în mai multe feluri, crezând că astfel îi va salva viaţa.
Filmul realizat de Lars von Trier în 1996, Breaking the waves, a cărui acţiune se petrece într-un sat izolat din podişul scoţian, a şocat lumea filmului. Peisajele aspre şi estetica dezgolită a filmului ridică numeroase întrebări şi oferă puţine răspunsuri. De ce îi întoarcem spatele celui mai slab? Când devine sufocantă împăcarea? Oare credinţa nu este mai degrabă un sentiment şi mai puţin un cuvânt gol?
Nu îmi amintesc nici un alt film în care prestaţia actorilor să fi ameninţat atât de violent şi plin de graţie cu ruperea cadrului cinematografic, pentru a deveni reală.
Tom Dugdale