Las Meninas de Ernesto Anaya, piesă întrupată cu mult har de excelenții actori ai Teatrului Maghiar de Stat Cluj, ne vorbește despre condiția artistului, punând în dialog secolul de aur spaniol și post-modernitatea. În ambele: „lumea este imagine”, iar „imaginea este totul”. Structura și mecanismele textului abundă în originalitate.

Într-o societate istorică, dar semnificativ ficționalizată, aflată în cel mai înalt punct înaintea căderii, capriciul suprem este dorința de nemurire. O pictură genială se dovedește a fi singura salvare. Numai că protagonistul și ținta tuturor, Diego Velázquez, percepe altfel respectul posterității. Renunță la job-ul de pictor (neconsiderat artă în epocă), alege o meserie serioasă – administrator al palatului – și așteaptă ani buni să i se acorde un important ordin. Infanta și ceilalți vor să fie  imortalizați într-un tablou „mai frumos decât Mona Lisa”. Și astfel, cele două universuri se ciocnesc repetitiv, în tonuri de tragic, de comic sau de parodic.

Fascinația erotică pe care o suscită Inchiziția pentru două fete imature sexual, salturile mortale pe care le face o prințesă devalorizată apelând la absolutismul absolut, profețiile din viitor ale unei pitice în travesti, dar mai ales mania persecuției aici la curtea regală, toate acestea provoacă un domino de farse care duc la reaprinderea inspirației în genialul pictor. Se apelează la șantaj, denunț, trafic de influență, ritual și magie. Regia introduce o distribuție neconvențională și montarea în spațiul gol. Sclavi și stăpâni, în perpetuă schimbare de rol, reflectă nuanțele unor ființe diforme. Noi ne aflăm în mijlocul lor, interogați, oglindiți, provocați.

„Totul este moarte renăscută. O călătorie către pieire, către sfârșit.”

 Andrei Măjeri