Noi, cei de azi, trăim şi nu trăim în același timp. În zilele noastre este foarte greu să spui ceva nou. Repeția este plictisitoare, la fel și obiectivitatea sau subiectivitatea. 
Pe parcursul vieţii, omul nu prea face altceva decât să se repete. Noi, oamenii, licităm de-a lungul vieţii mai ales pe traumele celorlalţi. 
Acest spectacol nu face promisiuni şi nu se justifică. El nu vrea să fie mai mult decât ceea ce este: un colaj. Un colaj al epocii în care ne naştem de mii de ani; un colaj  al stângăciilor noastre, al monologurilor paralele, al nevoii de atenţie şi de iubire a fiecăruia dintre noi. 
Orbirea presupune lipsa vederii, dar suntem la fel de orbi şi atunci când nu vrem să vedem. Perdeaua de abur din faţa ochilor poate fi şi o alegere. Nimeni nu-şi poate rememora – fără să trişeze – liniile care-i brăzdează palma.
Figuri umanoide închise într-un spaţiu. În afară de acest aspect umanoid nu se întâmplă nimic.

– Câteodată visez că văd.
– Eu văd numai atunci când visez.