Un spectacol extrem de bogat şi exaltat: ne absoarbe, ne bulversează, ne copleşeşte, pentru cere de la spectator o participare intensă. Jocurile unei fantezii creatoare curg în şiroaie, fără oprire, timp de două ore, în imagini de amploare, viziuni suprarealiste, studii şi fantezii muzicale care se întrepătrund. Nu există un subiect precis, dar fragmentele, scheciurile, sfărâmăturile creează un univers total. Instalaţie tehno-poetică, spun creatorii şi aşa este, muzica tehno dezlănţuită pulsează împreună cu şiruri de viziuni poetice, precum şi compoziţia imaginilor plastice, animaţiilor şi montajelor video pulsează în paralel cu mişcările rituale şi acţiunile groteşti ale corpurilor vii.
Ni s-a mai atras atenţia de multe ori să facem diferenţă între experimentalism şi avangardă, deoarece experimentul în artă nu înseamnă neapărat ceva radical. Punerea în scenă a regizorului Botond Nagy la Cluj nu este pur şi simplu un teatru experimental, ci este avangardă, evident, fără să mă refer aici la avangarda istorică. Vorbesc despre ceea care, cu îndrăzneală, îi scoate pe creatori şi pe spectatori din zona lor de confort, în timp ce caută drumuri noi, radicale.
(…)
Nu avem aici o dramaturgie în sensul tradiţional, ci una de colaj, şi asta nu înseamnă o dramaturgie de circumstanţă. Câmpul de forţe care organizează textul nu este unul narativ sau dramatic, spectacolul însuşi este principiul călăuzitor. Această dramaturgie de colaj, în centrul căreia stă întâlnirea cu spectacolul, este aplicabilă şi pentru muzica şi luminile, ca şi cum toate s-ar întâlni într-un punct imaginar, şi tocmai această întâlnire ar crea acel punct: producţia însăşi.
(…)
Multe spectacole contemporane, în sensul adevărat al cuvântului, vorbesc în mod relevant despre probleme sociale şi psihologice, în timp ce rămân superficiale. Orbii a evitat această capcană, deoarece îşi revendică sfinţenia şi, ceea ce e şi mai important, îşi revendică blasfemia. În unele momente este capabil să demoleze anumite automatisme sociale, dar şi religioase, sau chiar spirituale. Este un teatru de avangardă.
Aşa cum realizatorii spectacolului ne indică în caietul program, nu există o acţiune unitară: avem în faţă un colaj, nu numai în sensul că în textul de bază sunt intercalate texte împrumutate şi improvizaţii, reprezentaţia debutează chiar cu versiunea în engleză a unui poem de János Pilinszky, proiectată pe ecran. Este un colaj şi în sensul că însăşi viaţa personajelor pare un colaj, fie că sunt prezente în ea, fie că o mimează doar, chiar dacă fiecare personaj are o „scenă mare” din care putem afla câte ceva din trecutul său, modul său de a gândi, motivaţiile acţiunilor sale. Aceste solo-uri – care prezintă fiecare personaj şi ca actor, ca un creator aflat în relaţie profesionistă cu teatrul – reprezintă o atracţie specială în acest spectacol: pe de o parte vorbesc „afară din scenă”, pe de altă parte însă fiecare din aceste momente, la prima vedere uluitoare, derutante, este un moment personal, intim, ce contribuie la spectacolul întreg, asemănător unei cavalcade.
(…)
„Câteodată visez că văd.” „Eu văd numai când visez.” Aceste două fraze rezumă esenţa spectacolului, întregul compus din părţi, din elemente de mozaic, care nici nu se încheagă de fapt, prin care producţia caracterizează lumea şi existenţa noastră în ea, ca indivizi şi ca membri ai comunităţii. Oare vedem cu adevărat? Vedem un vis? Suntem făcuţi să credem că visul pe care îl vizionăm este realitatea însăşi? Ne simţim bine în această situaţie? Ne simţim în ea ca acasă? Nu suntem oare mai aproape de noi înşine dacă nu vedem, ci doar visăm?
Festivalul DESZKA, Debrecen, Ungaria, 2018.
Data premierei: 17 mai 2017
Noi, cei de azi, trăim şi nu trăim în același timp. În zilele noastre este foarte greu să spui ceva nou. Repeția este plictisitoare, la fel și obiectivitatea sau subiectivitatea.
Pe parcursul vieţii, omul nu prea face altceva decât să se repete. Noi, oamenii, licităm de-a lungul vieţii mai ales pe traumele celorlalţi.
Acest spectacol nu face promisiuni şi nu se justifică. El nu vrea să fie mai mult decât ceea ce este: un colaj. Un colaj al epocii în care ne naştem de mii de ani; un colaj al stângăciilor noastre, al monologurilor paralele, al nevoii de atenţie şi de iubire a fiecăruia dintre noi.
Orbirea presupune lipsa vederii, dar suntem la fel de orbi şi atunci când nu vrem să vedem. Perdeaua de abur din faţa ochilor poate fi şi o alegere. Nimeni nu-şi poate rememora – fără să trişeze – liniile care-i brăzdează palma.
Figuri umanoide închise într-un spaţiu. În afară de acest aspect umanoid nu se întâmplă nimic.
– Câteodată visez că văd.
– Eu văd numai atunci când visez.
Caiet de sală