---

La începutul piesei, Winnie e afundată în pământ până la piept, la sfârşit până la gât. Şi vorbeşte. Bărbatul ei aproape deloc. Celebrează micile ritualuri cotidiene. Şi, indiferent ce se întâmplă – mai degrabă ce nu se întâmplă – ea îşi păstrează optimismul până la capăt. Winnie simte în permanenţă scurgerea timpului, dar încearcă să profite la maximum de ceea ce îi rămâne de făcut. Montarea se concentrează pe doi poli: pământescul şi transcendentalul, căutând în acelaşi timp, în spatele permanentei ameninţări poezia iubirii universale.