Spectacolul lui Tompa Gábor e situat în strictă actualitate și prin insinuarea unor știri despre războaiele din prezent, ceea ce probează gradul de autenticitate al întregului eșafodaj scenic. Mai mult chiar, se simte o extrapolare de la sublinierea în imagini a absurdului existențial al persoanei la "lumea care devine din ce în ce mai absurdă". Se simte necesitatea angajării într-un discurs despre responsabilizarea civică sau intimă trăită în preajma morții. Nu numai distrugeri cosmice (amintite) au loc în univers, ci și distrugeri ale spațiului socio-uman. Ba chiar putem vorbi - și Ionesco o face - despre "dislocarea realului". Cum se traduce asta în spectacol? Printr-un "decor în mișcare", după cum și-a dorit regizorul. Corpuri masive paralelipipedice de dimensiuni împovărătoare, butaforie stridentă, pereți din saltele așezate vertical flanchează spațiul de joc ca niște amenințări la adresa fragilității ființei umane. Realizatorul decorului, Both András, sugerează dislocarea realului, nu numai prin crăpături în pereți, dar și prin mutarea sau mișcarea acestora. O bandă sonoră propusă de Boros Csaba, cu muzică vag ceremonială, însoțește mișcarea actorilor, dirijată de Sinkó Ferenc. Jocul de lumini (Groza Romeo) are un rol determinant în delimitarea secvențelor. Prin această nouă creație, Tompa Gábor leagă A király halódik / Regele moare de montarea precedentă Én vagyok a szél / I Am the Wind / Eu sunt vântul unde gustul muritudinii se simte la fel de acut, amar și morbid, la fel de tragic, impregnat și cu elemente subiective din propria lui biografie.
Adrian Țion: Fragilitatea ființei – A király halódik / Regele moare, liternet.ro, martie 2026
Fiica scriitorului – Marie-France lonesco – scrie că atunci când se pune în scenă piesa Regele moare nu trebuie să apară regi sau conducători, ci omul obișnuit, care e obligat să înfrunte realitatea morții, înconjurat de persoane însoțitoare (ne gândim și la cele șase femei din spectacolul I Am the Wind). Joacă în spectacol Szűcs Ervin (versatilitate, contorsiuni, rigoare scenică), Varga Csilla (forță, luciditate, pragmatism, umor), Albert Csilla (candoare, durere, fidelitate), Vata Lóránd (cinic, clovnesc, histrionic), Daradics Hannah (credibilă), Sinkó Ferenc (volubil, omniprezent). O echipă de excepție, consistentă, de mare potențial. La un moment dat, regizorul propune o ieșire din convenția teatrală, când se anunță războiul din Orientul Mijlociu. Fiorii morții, spaima spectatorilor, apoi anunțul liniștitor defake news. Tompa Gábor a construit un spectacol absolut frisonant, provocator, visceral, ca o oglindă elocventă a ireversibilului. O alarmă eruptivă pentru timpul care ne-a mai rămas. Să nu ne amăgim: fortuna labilis, moartea va veni și „va avea ochii tăi” (Pavese).
Alexandru Jurcan: Ceremonia degradării, Tribuna – Nr. 566 – 1-15 aprilie 2026
Regia lui Tompa Gábor, revin la ea, «accentuează degradarea psihică a regelui, destrămarea simbolică a lumii, contrastul dintre personaje, tensiunile dintre ele, momentele ridicole ale regelui ce se agață de putere în contrast cu momentele de tăcere și gravitate. Decorul lui Both András este simplificat, spațiul gol fiind expresia sentimentului de vid existențial. Costumele semnate de Balogh Angela sugerează nu numai statutul personajelor, ci și degradarea la care au ajuns. Nu în ultimul rând, regia lui Tompa Gábor invită publicul la reflecție asupra sensului vieții» dar și asupra inevitabilității morții. Punerea în scenă în sine transformă textul lui Eugène lonesco într-o experiență teatrală pe cât de profundă, pe atât de tulburătoare. Pe fondul muzicii lui Boros Csaba, accentuare a temei centrale, moartea, evidențieri ale trecerii timpului, ale degradării lumii regelui, ale trecerii de la iluzia puterii la realitate, acceptarea realității.
Demostene Șofron: Cum mor capetele încoronate?, Făclia, 17 martie 2026
Universul dramatic al lui Eugène Ionesco, construit pe absurd, angoasă existențială și confruntarea omului cu propriile limite, reprezintă o provocare pentru orice regizor. Pentru a reda complexitatea acestui univers, este necesară o viziune artistică menită să surprindă atât dimensiunea tragică, cât și pe cea grotescă a existenței umane. Tompa Gábor face parte din galeria regizorilor care au reușit să valorifice în mod remarcabil spiritul ionescian. El se distinge ca un veritabil maestru al teatrului absurdului, fapt confirmat și de premiera din stagiunea actuală a spectacolului Regele moare, la Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca.
Narcisa Pintea: Călătoria care începe la capătul drumului, Tribuna – Nr. 572, 1-15 iulie 2026
Spectacolul lui Tompa Gábor e situat în strictă actualitate și prin insinuarea unor știri despre războaiele din prezent, ceea ce probează gradul de autenticitate al întregului eșafodaj scenic. Mai mult chiar, se simte o extrapolare de la sublinierea în imagini a absurdului existențial al persoanei la "lumea care devine din ce în ce mai absurdă". Se simte necesitatea angajării într-un discurs despre responsabilizarea civică sau intimă trăită în preajma morții. Nu numai distrugeri cosmice (amintite) au loc în univers, ci și distrugeri ale spațiului socio-uman. Ba chiar putem vorbi - și Ionesco o face - despre "dislocarea realului". Cum se traduce asta în spectacol? Printr-un "decor în mișcare", după cum și-a dorit regizorul. Corpuri masive paralelipipedice de dimensiuni împovărătoare, butaforie stridentă, pereți din saltele așezate vertical flanchează spațiul de joc ca niște amenințări la adresa fragilității ființei umane. Realizatorul decorului, Both András, sugerează dislocarea realului, nu numai prin crăpături în pereți, dar și prin mutarea sau mișcarea acestora.
Adrian Țion: Fragilitatea ființei - A király halódik / Regele moare, liternet.ro, martie 2026
În concepția lui Ionesco, moartea reprezintă destinul inevitabil al fiecărei ființe umane. Omul este condamnat să trăiască având conștiința propriului sfârșit, iar drama sa constă în dificultatea de a accepta această realitate. Prin piesa Regele moare, autorul ilustrează parcursul omului de la negarea morții la acceptarea ei, transformând experiența individuală a regelui Berenger într-o meditație universală asupra condiției umane.
[...]
Regele moare mi se pare a fi o prelungire a acelui, i-aş zice, poem al morţii, tulburător şi aproape imposibil de prins în imagini, spectacolul-trăire: I Am the Wind. Gábor Tompa a izbutit să surprindă cu o limpezime de cristal o «distrugere cosmică», o derulare a unei «întregi vieţi». Regizorul conchide: «Asta e tot ce există în viaţă, o scînteie»
Nora Colțea: În mare trecere, Apostrof, Anul XXXVII, nr. 5 (432), 2026
Regele moare, titlul cel mai recent din repertoriul Teatrului Maghiar din Cluj, este un itinerariu dureros și amănunțit prin labirintul agoniei morții. Bérenger este cel dintîi Rege și ultimul pe tronul vieții sale. Ca oricare dintre noi. Moartea este o experiență. Agonia este antecamera în care poți să te pregătești. În spectacolul lui Tompa, antecamera este locul misterului absolut.
[...]
O clipă. Atîta pare totul. Zbaterea, spaima, îmbolnăvirea, acceptarea, abandonul. Spălatul ritualic, pregătirea. Vocea Margueritei, ca o rugăciune, care îl eliberează și îl trece dincolo. În antecameră, chiar și înfricoșat, Béranger, Rege și Om, privește detașat și implicat, dinăuntru și dinafară, existența lui. Își privește neputințele, de toate felurile. Își vede frica cum se lovește de fiecare parte a minții lui, a trupului, a încăperii, a regatului, a întinsului, a necuprinsului. Cum iese din el și revine, subjugîndu-l cu și mai mare voluptate. Oare Béranger învață să moară? Este una dintre întrebările pe care Eugène Ionesco le formulează în piesa aceasta, în altele pe care le-am amintit, în însemnări și dialoguri. Poate să învețe omul să moară? Poate să împărtășească, dacă o află, această taină celorlalți? Putem fi martori, putem privi, empatici sau reci, intervalul în care cineva își dispută propria neliniște, nesiguranța profundă față de misterul vieții, al degradării care scapă de sub control, delirul unei suferințe tot atît de devastator ca cel al iubirii. Credem în mîntuire? Spectacolul lui Tompa Gábor și al întregii trupe înalță această întrebare fundamentală care răscolește ființa.
Marina Constantinescu: Ne învăța boala să murim?, România literară, Nr. 40-41 / 2 octombrie 2026
Regele moare este textul pe care, așa cum mărturisea Ionesco în Între viață și vis, l-a scris pentru a face o „ucenicie” a morții. În lectura lui Gábor Tompa, Regele moare devine o reflecție asupra morții, nu numai ca stingere a unei vieți, ci și a unei lumi. Sfârșitul continuu al regelui care moare dezvăluie fragilitatea, neputința, angoasele umane trăite amplificat, cu reverberații puternice.
Daniela ȘILINDEAN: Agonia sfârșitului continuu, Orizont, iunie 2026, nr. 6 (1730) anul XXXVIII
