Există, de altminteri, în spectacol cel puţin două-trei momente în care acest fel de dorinţă atinge paroxismul, iar actorii chemaţi să transpună scenic sentimentul acesta cvasi-animalic o fac cu o participare şi o concentrare aduse la perfecţiune.

 (…)

De fapt, în spectacolul lui Tom Dugdale stanislavskismul bine temperat se asociază cu brechtianismul controlat cu măsură. Un echilibru datorat şi regizorului, şi actorilor, şi încrederii arătate trupei de Tom Dugdale. Dovada cea mai evidentă pentru sus-menţionata încredere mi se pare a fi distribuirea curajoasă, dar şi reuşită a lui Farkas Lóránd în rolul Stanley Kowalsky.

Mircea Morariu: Şi stanislavskianism, şi brechtianism, Adevărul, 11 iulie 2017
 

Întregul spectacol se construieşte în jurul fermecătoarei Blanche, cea cu mintea smintită, ea dirijează acțiunea pe scenă, iar decorul devine un simplu instrument. Poate că niciodată ilustrarea caracterelor nu a reprezentat un factor atât de puternic și de important într-un spectacol clujean. Prestația Imolei Kézdi este magistrală, actrița o interpretează pe Blanche nu doar prin gesturi, mișcări și intonația vocii, ci și prin sclipirea privirii și estomparea acestei sclipiri, fermecându-ne pe noi, spectatorii, până când aproape că devenim sosii ale ei.

Melinda Varga: A vágy villamosa [Un tramvai numit dorinţă], Irodalmi Jelen, 6 iulie 2017

Aici se se confruntă două lumi, în mod simplist am putea spune: realitatea și simulacrul. Soțul, soția, prietenii lor, cu toții îi reprezintă pe cei săraci lipiți pământului, care luptă pentru traiul de fiecare zi, în timp ce ruda care tocmai a sosit se aruncă în spinarea lor: o femeie care aleargă după vise pierdute și se zbate la limita nebuniei. Contrariile care nu pot funcționa laolaltă ies la suprafață încă de la început, dramaturgul își îndrumă cu o mână magistrală personajele – și publicul, bineînțeles – prin încurcăturile născute în urma acestei situații.

Csaba Nánó: Kinek és hol áll meg a vágy villamosa? [Cum şi unde se opreşte tramvaiul numit dorinţă?], Erdélyi Napló, 10 iulie 2017
 

Toate acestea fiind spuse, este o plăcere să vezi cum îi reușește Imolei Kézdi trecerea de la nebunie la depresie, sau de la negociere la furie. E un personaj prezent aproape tot timpul spectacolului, ceea ce presupune un efort și un consum de energii uriașe. Dar ea știe să-și dozeze foarte atent resursele, astfel că-i iese un rol pentru care naturalețea este „eticheta perfectă”. Pe Loránd Farkas l-am mai văzut jucând, dar cred că aici dă măsura faptului că poate juca oricând roluri de compoziție, în care amploarea emoțiilor și construcția în detaliu a trăsuturilor definitorii – la nivel de gest, de voce și de raportare concretă la spațiu și celelalte personaje – sunt elementele care fac diferența. Cu alte cuvinte, a-l întruchipa pe Stanley a devenit pentru Farkas etalon de măsurare a putinței proprii profesionale. Niciunul dintre ceilalți actori nu sunt mai prejos decât cei doi, semn că Dugdale a lucrat mult pe grup, dar dat fiind amploarea rolurilor celor doi, ei vor rămâne reperele de care avem nevoie când vrem să apreciem o reprezentație a spectacolului Un tramvai numit Dorință. Iar ceea ce am văzut eu a fost de un nivel bun spre foarte bun, mare parte din merite revenindu-le celor doi. 

Nona Rapotan: Când boala și violența se întâlnesc apare înstrăinarea – „Un tramvai numit Dorință” în regia lui Tom Dugdale (Teatrul Maghiar de Stat Cluj), bookhub.ro, 26 septembrie 2019.