(…) Fotografia de grup, cu atâtea destine ratate, ne pune la o grea încercare sufletească şi spirituală. Deşi fiecare personaj își are propria poveste, nu toţi o povestesc. Dincolo de monoloage şi replici, adică dincolo de cuvinte, istoria lor ne este spusă de fiecare fior, privire, apropiere sau respingere (şi acea parte pe care actorul o adaugă din el însuşi și pe care nu o putem explica sau descifra). Acestor lucruri li se adaugă și viziunea regizorului, a scenografului, a celui care face machiajul scenic şi a întregii echipe. Cu toții sunt acolo pentru a ne face cunoscută nouă, spectatorilor prezenți în sală, aici şi acum, destinul personajelor de pe scenă. Adevărul, durerea, secretele, dorinţele fiecărui personaj. Şi eşecul, prăbuşirea lui. Este insuportabil să vezi adunaţi la un loc atâţia oameni lipsiţi de casă, singuratici, ahtiaţi după iubire, înţelegere şi căldură, nevoiaşi, dependenţi de alcool şi de alte substanţe, neputincioşi, dar care vor să creadă, să spere și aşteaptă mântuirea, minunea – să vezi atâţia îngeri decăzuți laolaltă.
În viziunea scenografului Dragoș Buhagiar, spaţiul de joc este un pod ars, un schelet compus din grinzi şi şipci dezgolite acoperite cu o folie subţire de nailon, care protejează împotriva vântului (unul dintre zgomotele de fond ale spectacolului este foşnetul foliei). De cealaltă parte podul este complet deschis şi mereu întunecat, apăsător și dezolant, fiind gândit în acelaşi timp realistic (încălzit de o sobă) şi abstract (din spaţiu se poate ieşi în „sus”, pe trei scări, ieşirea din fundul scenei fiind folosită exclusiv de către proprietari).
În această lume nu pătrunde nimeni din afară. Mai bine zis intră cineva: Luca (Zsolt Bogdán), rolul lui fiind însă altul în contextul dat. El este o fantasmă, o legendă, un mesager sau poate chiar un erou al Vestului Sălbatic, în care vrem să credem doar pentru că mereu trebuie să credem în ceva, dacă nu putem în nimic altceva, măcar în bunătatea fundamentală a omului.
Réka Hegyi:
Ecce homo, Játéktér, 21 noiembrie 2016
Alegerea titlului are aici, fără doar şi poate, semnificaţia ei. Şi nu e vorba doar despre o semnificaţie imediată, caracterizantă, ce ţine de starea socială a celor care populează afacerea hotelieră a lui Mihail Kostilov, ci despre fixarea încă din titlu a esenţei însăşi a montării. Fundamental bazată pe amalgamul de contradicţii foarte atent gândite, menite să releve bizarul fel de a fi al oamenilor care populează azilul. Al oamenilor din adâncuri, defel lipsiţi de adâncuri sufleteşti.
La fund este locul în care timpul curge altfel decât curge la suprafaţă, când plictisit, când leneş, când adormit, când, dintr-o dată, hiper-concentrat, rebel, necontrolat de nimeni, ritmul lui devenind de-a dreptul devastator. La fund e definitoriu pentru ceea ce înseamnă cultul detaliului şi exigenţa de atenţie sporită impusă spectatorului, Care, de pildă, trebuie să fie atent la cum se consumă ultimele ore din viaţa Anniei ori la cum se pregăteşte în tăcere, pentru moarte Actorul. În fine, La fund este spectacolul unor izbânzi actoriceşti individuale şi de trupă. În care apare în toată valoarea ei minunata trupă a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Cred că ar fi şi nedrept, şi falimentar din punct de vedere critic să mă apuc acum să împart calificative ori adjective. Fiecare evoluţie meritând câte un profund şi minuţios studiu de rol. Meritul lui Yuryi Kordonskyi şi al actorilor din distribuţie fiind acela că au anulat diferenţa dintre rol principal/rol secundar. În toate existând ceva absolut surprinzător.
Mircea Morariu:
Adâncuri, Adevărul, 2 decembrie 2016
Un spectacol tulburător, impresionant, care te zdruncină pe dinăuntru. (…) Clasica piesă gorkiană Azilul de noapte (cum e mai cunoscută la noi) e citită de regizorul rus sub lentila umanismului – a omenescului, aș fi tentat să zic, mai degrabă –, complet dezbărată de inflexiuni ideologice – la care unele replici duc cu gândul –, și redată scenic cu întreaga încărcătură de patimă și exces – fie în viețuire, fie în austeritate – ce caracterizează (printr-un clișeu cultural, în spațiul nostru) sufletul slav. Dar nu e musai o poveste rusească, ci una exemplară, aș spune, în care coexistă promiscuitatea cu sublimul, cea mai cruntă moarte cu iubirea cea mai aprinsă, înrăit-cinica necredință cu credința cea mai calmă și fermă, viciul cu speranța izbăvirii. Un Iad din preajma porții Raiului ni se înfățișează în toate crudele sale detalii, un Iad poate purificat, poate limpezit nițel, cine știe, de o adiere celestă. Asta chiar dacă Raiul pare pustiu, de parcă Dumnezeu și-ar fi luat îngerii și ar fi plecat în altă parte…
Un atent calibrat melanj de texturi (cum e cea a lemnului, de pildă), mirosuri, volume și perspective, obiecte și structuri, care conține și exprimă chiar de sine stătător un bogat orizont semantic, face din această scenografie un spectacol vizual. E una din cele mai pregnante și relevante viziuni scenografice pe care le-am remarcat în anii din urmă.
Despre impecabila lectură regizorală ar merita scris un studiu hermeneutic-literar, căci aduce la un alt nivel „interpretarea” piesei lui Gorki, prea grevată, în deceniile trecute, de abuz ideologic. Kordonsky o readuce la calibrul ei de mare dramă, cu permanent potențial spectacologic. Dar nici concepția lui Yuri Kordonsky, nici plastica scenografiei lui Dragoș Buhagiar n-ar fi fost decât crochiuri fără excepționalul, frisonantul, tulburătorul, energicul, incandescentul joc al actorilor Teatrului Maghiar din Cluj, care și-au demonstrat încă o dată forța impresionantă. Fiecare a fost egal cu sine de-a lungul amplei și dificilei reprezentații, fără pierderi de tonus ori de ritm, fiecare s-a văzut, fiecare a avut momentul său de grație – momente de forță ori deznădejde a personajului, de patimă sau retractilitate, de finețe ori de groasă izbucnire. O interpretare memorabilă, uluitoare.
Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca a reuşit încă o dată să ofere actorilor execelenţi pe care îi are acum o partitură pe marginea căreia să-şi exprime potenţialul lor actoricesc uriaş cu spectacolul “În adâncuri”, regia, Yuri Kordonsky, scenografia, Dragoş Buhagiar. (…) Regizorul a reuşit să ofere formule puternice de lectură scenică, astfel încât, combinaţia dintre varianta scenografică propusă de Dragoş Buhagiar, textul selectat şi versatilitatea actorilor a generat un spectacol răvăşitor. Subiectul are capacitatea de a fi foarte actual, deşi lumea marginală nu fusese exploatată scenic la început de secol XX în această manieră. Un azil de noapte, un loc al destinelor ratate, al poveștilor și personalităților transformate, umilite şi ţinute la suprafaţa unei existenţe la limită doar de purul instinct de supraviaţuire. Viaţa celor de acolo este tulburată de sosirea unui nou chiriaș, Luca. El intuieşte calea de mântuire din acel infern al mizeriei şi al ratării, una onirică, graţie idealurilor şi viselor celor ce îl locuiesc. Satin, cel ce susține calea lucidității ca singura posibilitate de ieşire este cel pe care se construieşte pilonul realist. Între cele două tendinţe se derulează viaţa fărâmată în cioburi triste a acelui adăpost, o mixtură de violenţă şi tandreţe, de bunătate şi egoism, de indiferenţă şi delicateţe.
La un moment dat, am renunţat să urmăresc transpunerea textului, pentru că magia limbajului universal al compasiunii, emoţia puternică dinspre şi înspre scenă făcea aproape inutile cuvintele ca înţeles, iar sonoritatea, timbrul vocii actorilor, toată energia împletită în fluxul şi refluxul dintre actori şi spectatori să aluvioneze perfect.
Nouă, spectatorilor ne rămâne doar să găsim curajul de a reveni „În adâncuri” pentru a putea percepe toată bogăţia de scene tulburătoare, simboluri, multitudinea caleidoscopică a detaliilor care se revelau simultan în mai multe colţuri ale scenei. Cum să aleg între partituri? Care moment să vi-l aduc în atenţie? Nu o voi face, ci vă las satisfacţia de a descoperi un spectacol pe care-l duci mult în tine, după ce părăseşti acel spaţiu magic.
Coordonarea actorilor şi coregrafia lor în spaţiul azilului este meticulos calculată și se întinde de la buza scenei până la capăt. Kordonsky aşterne straturi de acţiuni mici şi mărunte care creează atmosfera agitată a unui spaţiu locuit de 11 persoane încărcate de propriile drame. Textul lui Gorki este pus în prim-plan prin actori, Kordonsky este doar mâna care ghidează din spate, cu respect faţă de materialul cu care lucrează. Fără megalomanie. Fără didacticism.
