Pe scenă nu se rosteşte nici un cuvânt, de fapt nu există nicio istorisire. Există spaţiu şi corpuri, gesturi, mişcări, şiruri de mişcări, uneori sunete, muzică, mai ales recviemuri. Trupurile se leagănă, tremură, se rostogolesc, se târăsc, mângâie, se agaţă, se refugiază, se fugăresc şi se regăsesc pe fundalul muzicii care abia se aude – sau cântă doar în lăuntrul lor. Spectacolul este construit din dans şi din mişcări ce seamănă cu dansul, urmând un ritm interior. Acum, în ajunul Paştilor, ni se oferă o asociere cu dansul macabru. Figuri de vârste şi sexe diferite, purtând veşminte diferite, joacă dansul vieţii. Încet-încet părăsesc viaţa dansând, indiferent cine sau ce sunt, ce reprezintă, ce le place sau ce detestă. Ceea ce vedem, nu ne tulbură, nu ne înfricoşează, ba chiar uneori este de-a dreptul hilar şi caraghios, în timp ce toată lumea – indivizii, echipa, comunitatea şi viaţa însăşi – se precipită în mod fatal spre sfârşitul inevitabil. Viaţa, pe care am văzut-o născându-se, gângurind, învăţând să umble, crescând şi deşteptându-se, iubind, îmbrăţişând, jucându-se – se stinge fără milă, dispare în paşi de dans în nefiinţă.
Publicului Teatrului Maghiar de Stat din Cluj poate urmări o textură împletită pe baza muzicii recviemurilor. Trupa a realizat spectacolul în special pe muzică de Fauré, Bach, Mozart şi Górecki, regia fiind semnată de Dominique Serrand. Producţia evocă doliul, dispariţia continuă şi inevitabilă, dar şi viaţa, evoluţia ciclică. Pornind de la aceste teme generale, ajunge la procese de actualitate, de exemplu la criza migranţilor. (…) Spaţiul este în acelaşi timp dinamic şi paşnic. Pereţii sunt segmentaţi de uşi cu dimensiuni diverse, care sunt practice şi dinamizează priveliştea, în timp ce culorile pastel discrete, estompate o calmează. Regizorul (în acelaşi timp şi autor al scenografiei) a creat un interior cu multiple funcţionalităţi: cantină, restaurant, scenă în scenă, sau chiar un itinerar pentru migranţi... În general funcţionează ca un spaţiu cotidian – fapt susţinut şi de plafonul fixat la înălţime joasă –, este umplut cu scaune şi mese care îşi schimbă şi ele rolurile în decursul spectacolului. Mesele acoperite cu feţe de masă albe oferă numeroase posibilităţi de asociere: mâncare, viaţă, familie, punct nodal, sau chiar catafalc, doliu, trecere în nefiinţă, văl acoperitor.
Unele scene sunt completate cu proiecţii (imagini video de Peter Košir), soluţia este însă extrem de simplă, expresivă, un complement inspirat al scenografiei şi mişcării, atât prin vizualitate cât şi prin dinamism, care a contribuit în mod categoric la consolidarea producţiei.
Vedem pe scena oameni obisnuiti. Oameni ca noi. Tineri sau batrani, grasi sau slabi. Oameni imbracati asemenea noua, cei aflati in sala. Au costume ,,bune" obisnuite, ,,costume de duminica", costume de mers la Biserica ori la marile evenimente ale vietii. Botezuri, nunti, inmormantari. De foarte putine ori si numai atunci cand era stricta nevoie respectivele vesminte, concepute, de Carmencita Brojboiu, ascund metafore. Spatiul de joc e cutia mare a scenei. E mare, e luminos, e in culori pastel. E imaginat de Dominique Serrand insusi si e imbogatit, atunci cand se cuvine, de proiectiile video create de Peter Kosir. Mai intai vedem marea. Marea,
oceanul ca simbol al Infinitului. Oceanu ca simbol al Marelui Inceput. Dar si ca simbol al Sfarsitului. Al polilor dubli.
Ne este mai apoi sugerata ideea de sala. Sala de asteptare ori sala de mese. Cantina. Un loc unde se mananca si se bea in amintirea celor plecati. Loc cu plafon jos. Interpretii aduc mese si scaune de lemn obisnuite. Fete de mese albe. Apoi incep sa depene istorii. Istorii dintre lumi, istorii dintre timpuri. Istorii pe care noi, spectatorii, avem dreptul sa le interpretam cum ne place sau cum vrem. (…)
Nimic nu e fals, nimic nu e ,,dramatic", nimic nu e ,,grandilocvent" in spectacolul lui Dominique Serrand. Nimic nu socheaza dizarmonic. Daca putem vorbi totusi despre soc el vine din impactul estetic si emotional aparte al spectacolului. Un spectacol de zile mari.
Data premierei: 23 martie 2016
POUR
TOU
JOURS
Note
Din vremuri ce mi se par o eternitate, de la primele amintiri din copilărie încoace, urechea mea agnostică, dar totuşi spirituală, este tulburată de copleşitoarea muzică a Recviemurilor. Această mesă de comemorare a morţilor, care-i ajută să-şi găsească liniștea, a inspirat mulţi artişti de prim rang să creeze compoziţii de o bântuitoare frumuseţe, care ne-au rămas până azi.
Sunt fascinat de resorturile care îi motivează pe aceşti artişti să plămădească unele dintre operele lor cele mai extraordinare: moartea, dispariţia, pierderile le inspiră un ultim gest de celebrare a fiinţei în trecerea sa spre nefiinţă.
Astfel, cu câteva luni în urmă, fiind martor al pribegiei haotice în care a pornit lumea în care trăim, am simţit oportun să creez o piesă despre pierdere, despre ceva care a dispărut pentru totdeauna.
În acelaşi timp, simt că lucrurile ascunse sau dispărute provoacă în noi un impuls implacabil de a le căuta şi de a le reface. Fiecare dintre noi se naşte, se îndrăgosteşte, moare – dar cum ne trăim viaţa în tot acest timp? Cum sărbătorim, printr-o singură îmbrăţişare, toate cele ştiute şi cele neştiute? Poate că acesta este sentimentul pe care îl trezeşte un recviem în mine: celebrarea a tot ceea ce a dispărut şi a tot ceea ce a rămâne.
Şi astfel, cu ajutorul grandioasei muzici compuse de Fauré, Bach, Mozart, Górecki şi de mulţi alţi artişti iluştri, vom crea un dans teatral, emoţionant, puternic, chiar şi amuzant uneori, o odă dedicată vieţii şi lucrurilor dispărute.
Dominique Serrand
