Foame, tremurat, cramponare de iluzii, sentimentul de a fi respins, dezrădăcinare, trecutul fals, doliul – Pelicanul supune spectatorul unui puternic antrenament emoţional. Una din piesele cele mai cunoscute ale lui Strindberg a fost pusă în scenă de Felix Alexa la Teatrul Maghiar din Cluj. Spectacolul prezintă distrugerea unei familii în 70 de minute pline de tensiune, cu scene bine construite, imagini spectaculoase – în sensul bun al cuvântului – şi caractere elaborate.
Punctul cel mai tare al producţiei este vizualitatea ei (decorul şi costumele imaginate de Carmencita Brojboiu). Scenografia a fost construită pe culori reci, efecte lumină-umbră puternice, reflexii şi suprafeţe transparente. Am putut vedea livingul auster al unei familii care şi-a epuizat legăturile reale – o poveste în care se conturează lipsa de sentimente a mamei (Imola Kézdi) pentru familia sa, un sentiment bine evidenţiat de nuanţele reci ale albastrului. În cameră toate obiectele erau îmbrăcate în sticlă, cu excepţia unui balansoar, în care a murit tatăl. Doar pe acest balansoar se zăreau culori pământii şi forme organice – ce amintesc de figura pozitivă a tatălui, de personalitatea lui reală, naturală, care a reieşit clar din dialoguri şi a devenit un element hotărâtor. (…) Balansoarul este important din mai multe motive. El este aşezat în centrul spaţiului, păstrând tot timpul vie amintirea, prezenţa tatălui, este singurul obiect neacoperit – celelalte piese, învelite în sticlă, evocă atmosfera şi calitatea unei vitrine sau a unei expoziţii. Viaţă de vitrină, iubire de vitrină, o mamă manechină: intenţia şi semnificaţia sunt evidente, decorul este nimerit. Balansoarul este ocupat pe rând de diferite personaje. Toţi se aşează, unul câte unul, în locul obişnuit al tatălui: cu toţii realizează, unul după altul, situaţia tatălui, înţeleg înlănţuirea evenimentelor. Poziţia fizică se îmbină cu perspectiva faţă de mamă.

Borbála Gergely: Egy hintaszék szárnycsapásai – A pelikán [Bătăile de aripă ale unui balansoar – Pelicanul], transindex.ro, 4 martie 2016

În Pelicanul cuantumul de realism a fost diminuat substanţial. În schimb, a crescut gradul de poeticitate al textului. Nu e vorba însă nicidecum despre o poeticitate romantică. Ci despre o poeticitate neagră, dură, agresivă, muşcătoare, marcată definitiv şi inconfundabil de „florile răului”. Naturalismul e mai pregnant şi el. Şi în text, şi în spectacol. Ajungând la apogeu în teribila scenă în care Gerda se răzbună pe cea care a înfometat-o, a condamnat-o la dezvoltare insuficientă, obligând-o să înghită dezgustătorul terci care se scurge pe hainele de lux ale mamei. O scenă, atent cumpănită, deloc supradimensionată ori lăbărţată, atenta ei  „proiectare”  marcând fizic şi fiziologic spectatorii. (…) Felix Alexa nu a ratat şansa lucrului cu doi mari actori. Cu Kézdi Imola care joacă impecabil cabotinismul şi falsul patetism al personajului, care interpretează fără cusur scena mincinoasei asemănări cu povestea pelicanului, care e exemplară în secvenţa în care e silită să înghită terciul. Cu Bogdán Zsolt, rafinat, econom în mijloacele folosite pentru a sugera cameleonismul, imoralitatea esenţială ale lui Axel. Un Axel discret, insinuant, rece, calculat şi tocmai prin aceasta dominator. La rându-i, Kántor Melinda izbuteşte să confere pregnanţă unor apariţii episodice. În principal însă, nu în izbânzile celor trei actori cu impozante cărţi de vizită rezidă meritele lucrului cu actorii ale regizorului. Ci în felul în care Felix Alexa a îndrumat evoluţiile tinerilor Imre Eva (Gerda) şi Arus Péter (Fredrik). Doi actori foarte tineri şi foarte buni. Care trec în mod strălucit un examen dificil. Nu, Felix Alexa nu a modificat accentele, nu a schimbat ponderea personajelor, nu a atentat la echilibrul scriiturii lui Strindberg. A găsit alte mijloace, alte modalităţi mult mai subtile pentru a face ca cei doi tineri actori, aflaţi dacă nu la ora debutului, oricum la prima mare confruntare profesională din viaţa lor, să ne determine a le urmări cu mare atenţie evoluţiile artistice viitoare.

Mircea Morariu: Florile răului, Adevărul, 17 martie 2016