---

În 2007, Peter Brook i-a invitat pe Declan Donnellan și pe Nick Ormerod să lucreze cu un grup de actori care să joace Andromaca lui Racine. Ca urmare a succesului internațional al acelei producții, compania Cheek by Jowl a apelat la aceiași actori pentru noua producție cu Ubu rege.
Ca specie, noi oamenii preferăm să vorbim despre inocența copilăriei noastre, şi nu să ne amintim de potențiala noastră cruzime. Socotim egoismul și brutalitatea gratuită a acelei vârste drept infantile și, pe măsură ce creștem și devenim „civilizați”, le lăsăm în urmă. Unii comentatori au pus chiar lipsa noastră de amintiri din primii ani pe seama nevoii de apărare de amintirea unor sentimente copleșitoare, sentimente negative, pe care ne e rușine să le avem.
Ce facem cu sentimentele noastre „necivilizate”? Civilizația ne cere adesea să le ignorăm ori să le negăm. Toți vrem să fim civilizați, dar asta presupune un preț. Iar acest preț e, uneori, nebunia.
Mama și tatăl Ubu – excesivi, antisociali, furtunos dinamici, cu un sigur scop în viaţă: să ia puterea – ne înspăimântă la fel de mult pe cât ne distrează. Ne trag ei oare înapoi spre egoismul și violența copilăriei noastre? Dincolo de toate, spectacolul înfățișează un infantilism vicios, amenințător, la fel de violent precum cel al copiilor. Ubu articulează violența potențială care există în fiecare din noi.
Fie că e opera unui geniu sau o mâzgălitură de școlar, acest produs al unui final de secol flămând de forme noi dovedește o neobișnuită simplitate, punându-ne în legătură cu instinctele noastre cele mai primitive.