---

Piesa scrisă de Samuel Beckett în două acte, Așteptându-l pe Godot, care ne vorbeşte despre aşteptarea tristă, fără sfârşit, a cuiva care ar putea da un sens vieţii, a fost interpretată în nenumărate feluri, deseori contradictorii.
Personajele principale, bătrânii clovni vagabonzi, Vladimir şi Estragon, stau sub un copac şi îl aşteaptă pe Godot, a cărui sosire însă se amână zi cu zi.
Dialogurile lor, bazate pe repetarea unor fraze sau clişee aparent incoerente, nu ne spun nimic special despre cei doi bărbaţi. Din protagonişti, eroii devin un fel de spectatori ai unui spectacol, ca o viziune stilizată despre asuprire și violenţă - ca vechi tare ale societății umane. În acest joc, Pozzo, tiranul cu gura mare orbeşte, iar sclavul său gânguritor, Lucky, strivit de greutatea sarcinilor și a loviturilor de bici, protestează în zadar şi, în cele din urmă, înnebuneşte.
Acest spectacol, care nu oferă nici o cale de ieşire, se bazează pe jocul aspru, aproape pantomimic, al celor două personaje centrale. La final, ei cochetează cu ideea de a se sinucide, dar aşteptarea mântuirii le este mult mai la îndemână.
Cea mai cunoscută piesă a lui Beckett, Așteptându-l pe Godot, pusă în scenă pentru prima dată în 1953, a însemnat un punct de cotitură în dezvoltarea teatrului modern.