Regizorul optează pentru o montare fără pauză, deşi durata reprezentaţiei poate îngădui acest lucru, însă opţiunea sa sporeşte concentrarea şi conectarea la subiectul poveştii. Spectacolul e alertat de giumbuşlucurile şi prezenţa de spirit a lui Jorgen Tesman (Bogdan Zsolt), tânăr intelectual cu aspiraţii la avansare profesională, dar nu nepărat genial, devenit în montarea lui Andrei Şerban un soi de măscărici. Gesturile sale stârnesc deseori râsul, fiind în fapt o întruchipare a stângăciei personajului, faţă de care Hedda (Imola Kezdi) manifestă cel mult atitudinea unui partener, dar nu a unei soţii.
Universul ei intim îi rămâne străin lui Tesman. De altfel, Ibsen menţionează într-una din notele sale că prin alegerea titlului, ce reprezintă numele de dinainte de căsătorie al Heddei, intenţia sa era de a arăta că ea trebuie privită, ca personalitate, mai degrabă ca "fata tatălui ei" decât în calitate de soţie a lui Tesman. Influenţa tatălui Heddei asupra acesteia e subliniată de regizor prin introducerea vocii tatălui (redată de Jozsef Biro), generalul de armată Gabler. Andrei Şerban a explicat că, asemeni celor "Trei surori", Hedda suferă efectele malefice ale "prejudecăţilor cazone, ale conformismului rigid şi sufocant şi ale unei autorităţi exclusiv masculine".
Rigiditatea Nordului este americanizată de Andrei Șerban în stilul filmelor și reclamelor cu familii burgheze din anii ’50 în SUA; dar există și o pecete rusească, oarecum cehoviană, aș spune, care face din spectacolul lui A.Ș. un triumf al melancoliei și al grotescului tragic.
Hedda Gabler, o spune chiar regizorul, e imposibil de jucat acum aşa cum se juca atunci, la premiera germană din 1891, în acel fin de siècle zguduit serios de cinism, plictiseală burgheză şi decadenţă. Le avem pe toate, desigur, şi acum, la un veac şi mai bine după, dar ele nu mai vibrează pe aceleaşi note, nu mai au cu noi răbdarea scândurii şi a lojei, a monoclului şi a redingotei. Teatrul de azi trebuie să fie printre noi, acolo, în jocurile de studio ale lui Andrei Şerban, în actorii care se transformă sălbatic la un metru de tine şi-ţi dau, în piruetele lor, vânt cu capa şi fiori cu spada (fie ele şi înlocuite, în mare parte, de costume moderne şi pistoale smulse din filmele poliţiste).
Regizorul închipuie o cheie de lectură neobişnuită, trecând de la spiritul dramatic pe care l-au avut adaptările scenice ale piesei în mod curent, în sfera comediei tragice sau, poate, mai bine spus, în câmpul comediei şi în cel al tragediei. De ce o graniţă trasată clar? Pentru că Andrei Şerban îşi construieşte personajele, începând cu Hedda (Imola Kézdi într-un rol absolut halucinant) şi terminând cu Tesman (Zsolt Bogdán), Løvborg (Ervin Szűcs – noul membru al echipei lui Şerban de la Teatrul Maghiar, el nefăcând parte dintre actorii proiectelor anterioare), Thea Elvsted (Enikő Györgyjakab în prima distribuţie, cea pe care am văzut-o eu la lucru, Anikó Pethő în a doua) sau judecătorul Brack (András Hatházi) tocmai pe dualitatea lor psihotică, pe momentele de tragic succedându-se agresiv celor de comic pur, cu schimbări bruşte de atitudine, cu întregul evantai de personalităţi ale fiecăruia etalate geometric în ciclicitatea lor.
Personajele sunt fragmentate, cu trăsături augmentate absurd – vezi oglinda distorsionantă de pe peretele din spatele scenei, repercusiune vizuală a interpretării actoriceşti –, ca puerilitatea lui Tesman din prima parte a spectacolului sau hienismul lui Brack din final, când întrevede, în sfârşit, o cale de a ajunge mai aproape de Hedda, fie şi sub semnul şantajului. Comicul, susţinut de ritmurile muzicii americane din anii ’50-’60 (Guy Mitchell, Nat 'King' Cole, Danny and the Juniors, Screamin’ Jay Hawkins, Marilyn Monroe sau, în scena finală, Frank Sinatra), într-o coloană sonoră manipulată chiar de actori, printr-un pick-up instalat într-un colţ al spaţiului de joc, se desface mereu, abrupt, în tragicul recurent al scenelor care gravitează în jurul Heddei, însoţite, în a doua jumătate a spectacolului, de tema muzicală proprie, gravă, a personajului.
Paul Boca: Andrei Şerban la Teatrul Maghiar: o continuare în verde – Hedda Gabler, ArtAct Magazine, 25 ianuarie 2012
Magia scenelor stă în detalii, în gesturile actorilor, în jocul şi mimica lor. Într-unul dintre episoadele în care Brack se insinuează în viaţa Heddei, actorii se mişcă aprinzând şi stingând succesiv veiozele de pe peretele salonului. E ca şi când neuronii din mintea-complicată a Heddei s-ar excita şi ar păli la stimulii care-i guvernează firea: banii, onoarea, frumuseţea.
Bianca Felseghi: “Hedda Gabler”, la Teatrul Maghiar: povestea onoarei sufocate de mediocritate şi de jumătăţile de adevăr, Ora de ştiri, 20 ianuarie 2012
Hedda Gabler, interpretată de Imola Kézdi, în studioul clujean este un monstru încântător. Din capriciu este în stare de orice. Ideile i se nasc din plictiseală, din lipsă de ocupaţie, punând totul în mişcare. Dar ea rămâne insensibilă. Nimic şi nimeni nu o poate face fericită, şi cu nefericirea ei îi chinuie pe toţi cu care intră în contact. Spectacolul extraordinar este analiza, explorarea acestei nefericiri, analiza amănunţită a comicului şi nararea tragicului acesteia. Ceea ce la început pare a fi doar o sfidare şi o ocară de prost gust, se împlineşte apoi ca destin în interpretarea tragică autodistrugătoare. Hedda râvneşte cu ardoare după o faptă, un gest, o valoare intangibilă, de nedescris, la fel ca şi Caligula lui Camus după lună. Imola Kézdi parcurge în mod sensibil drumul care e presărat de figuri amuzante şi ne conduce prin multe scene hazlii.
În regizarea lui Andrei Şerban nu numai pistoalele moştenite de la tată au un rol simbolic, ci în egală măsură şi frunza de strugure, pe care Hedda, într-un gest frumos, autodistrugător, o imaginează pe părul concurentului profesional al soţului, fostul iubit, omul de ştiinţă odată geniu, odată înecat în alcool. Ajungem în sală păşind pe frunze gălbenii, ca pe un covor auriu de toamnă, iar aceste frunze reapar pe tot parcursul întâmplării, ele sunt strivite de neatenţii nou veniţi şi tot aceste frunze sunt măturate de soţul copilăros al Heddei.
De această dată regizorul prezintă adevărata întâmplare, viaţa burgheză norvegiană din secolul al XIX-lea, dar nu se rezumă doar la aceasta. Decorul şi costumele lui Carmencita Brojboiu ne prezintă acea epocă în fragmente, în părţi, dar ne şi îndepărtează de această lume. Costumele deservesc în primul rând caracterul, şi nu epoca. Un rol important îl are muzica, care se aude uneori dintr-un pian, uneori înregistrată, patefonul fiind mânuit de Hedda, care foloseşte muzica pentru a crea o atmosferă specifică intenţiilor sale ascunse. Motivul fundamental este Moartea şi fata de Schubert, celelalte reprezintă piese din secolul al XX-lea, iar pe coperta unui disc apare des portretul lui Marilyn Monroe, făcându-se probabil o aluzie. Până la urmă, eterna Hedda este nemulţumită de lumea eternă, ea îl distruge pe cel pe care l-ar putea iubi, şi pierde şi acel lucru cu care n-are nimic de a face.
Jucăriile periculoase ale Heddei sunt mediocrităţi indestructibile. Soţul, interpretat de Zsolt Bogdán, este un filistin copilăros, răsfăţat de mătuşi, închis în lumea sa de om de ştiinţă, care se agaţă de stilul lui de viaţă moştenit, obişnut cu încăpăţânarea unui copil care nu vrea să-şi pierdă jucăriile. András Hatházi aspiră la rolul prietenului de familie într-un mod violent, nerostind litera r, iar Anikó Pethő se entuziasmează ca o forţă eternă, benefică, indispensabilă ca în cazul creării capodoperelor. Sentimentele ei sunt vizibil superficiale, schimbătoare, dar controlează cu mână de fier mintea umană.
Csilla Varga este mătuşa plină de viaţă, uneori însă apare pe scenă fantomatic ca o femeie malefică, Réka Csutak e sluga palidă. Ervin Szűcs are rolul cel mai dificil, el aproape reuşind să distrugă coaja de nepătruns a sufletului Heddei. De la el aşteaptă Hedda fapta salvatoare, mare, frumoasă şi pură. Ervin Szűcs este un paradox. Datorită minţii lui sănătoase se află deasupra tuturor, doar Hedda nu îl poate atrage în cercul ei magic. Beat însă devine inferior tuturor, şi nu se poate aştepta de la el nici o faptă remarcabilă, să nu mai vorbim de moartea dignă, spectaculoasă şi demnă.
În timp ce publicul aplaudă, actorii se plimbă amuzându-se. Ne amintesc de momentele amuzante, de scenele hazlii ale spectacolului. Şi ne amintesc şi de faptul că nu trebuie luat nimic în serios. Într-adevăr, nu este momentul marilor gesturi şi nici timpul tragediilor. Spectatorii însă sunt conduşi afară pe o altă uşă. Încă odată nu au voie să păşească pe frunzele de struguri.
Cine este de fapt Hedda Gabler şi de ce este aşa? N-aş putea să vă dau un răspuns concret, oricât m-aş strădui. Ştiu numai că percepţia actoricească şi interpretarea deosebit de sensibilă şi amănunţit gândită a lui Imola Kézdi trezeşte în spectator toate aceste întrebări, ceea ce înseamnă că aveam de –a face cu o interpretare foarte complexă, bine gândită şi remarcabilă.
Bineînţeles, are parteneri remarcabili. Îl amintim în primul rând pe soţul ei, Zsolt Bogdán, care-l întruchipează pe Jörgen Tesman. Este adevărat că mă contrazic deja la început, dar trebuie să fac o mică paranteză referitoare la frica care m-a cuprins pentru scurt timp: şi anume că acest actor remarcabil parcă s-ar fi blocat timp de 10-15 minute în gesturile-interpretările deja bine cunoscute pentru el, ceea ce am văzut şi în alte spectacole ( de exemplu: Yakobi şi Leidental, sau în recentul spectacol Ubu rege). Apoi, în timp ce producţia evolua, intrepretarea lui a devenit mai interesantă, mai colorată şi foarte agreabilă. Zsolt Bogdán este capabil să-şi schimbe interpretarea de la un moment la altul, arătând neajutorarea, incapacitatea lui Jörgen Tesman, accentuând incapabilitatea „eternului copil”, educat astfel de mătuşi, de a deveni adult, care şi din punct de vedere profesional se află cam pe la mijloc. Răsfăţatul mătuşilor, Tesman reacţionează într-un mod de nedescris, dacă nu se comportă cu el aşa cum se aşteaptă, reacţionează isteric la o declaraţie a Heddei, care poate fi calificată drept „isterie feminină”, dar în acelaşi timp se calmează în căteva secunde ca şi cum ar aplica pe el însuşi un tratament prescris de psiholog. Se adaptează foarte uşor la schimbările de spirit ale Heddei, dar tot aşa de repede este capabil „s-o şi înlocuiască”. Moartea Heddei nu reprezintă pentru el nici o pierdere, deoarece locul ei este deja ocupat de doamna Elvsted, gata de orice sacrificiu.
Figură centrală în piesă ocupă şi judecătorul Brack (András Hatházi), care încearcă să câştige încrederea proaspeţilor însurăţei în aşa fel încât să fie bine pentru toată lumea, deoarece conform propriilor sale principii un triunghi operativ este foarte valoros. Această idee este valabilă şi pentru prietenul său, Tesman, doar Hedda trebuie convinsă, şi succesul ar fi total. Brack nu se dă în lături de la nimic, la început încearcă s-o convingă pe Hedda pe cale paşnică să accepte jocul, apoi şantajează, plăteşte, ameninţă uşor, se comportă în aşa fel încât doar după un timp ne dăm seama că este vorba de o escrocherie. András Hatházi este un remarcabil Brack, construindu-şi figura foarte bine, şi având grijă ca spectatorul să aibă doar rareori reţineri faţă de aemenea personaje.
În cadrul piesei ne întâlnim cu două doamne Elvsted: Enikő Györgyjakab şi Anikó Pethő. Cu toate că devine neînsemnată pe lângă Hedda, acesteia i se pare „o sarcină de rezolvat”. În confruntarea dintre cele două, Hedda foloseşte tot arsenalul feminin pentru a triumfa. Doamna Elvsted, gata de orice sacrificiu, nici nu percepe acest lucru, îi este frică de Hedda, iar natura ei prostuţă este un teren excelent pentru Hedda. Scenele dintre ele prezintă cel mai bine laturile umbroase ale eului. Cu toate că folosesc mijloace diferite, ambele actriţe interpretează bine personajul.
Ervin Szűcs în rolul lui Eljert Lövborg ne convinge, cu toate că „porneşte” mai greu, acesta datorându-se reţinerii manifestate de figura interpretată, deoarece Lövborg este conştient de faptul că reîntâlnirea lui cu Hedda este un joc periculos. În partea a doua a spectacolului însă Ervin Szűcs se eliberează de orice inhibiţie şi ne face cadou un Lövborg minunat.
Le-aş mai aminti pe Csilla Varga (care îşi face apariţia şi în rolul Mademoisellei Diana pentru câteva clipe), interprata mătuşii, a Julianei Tesman, şi pe Réka Csutak, interpreta Bertei, ambele actriţe se potrivesc bine în acest spectacol, care scoate în evidenţă munca remarcabilă prestată de actori.
Katalin Köllő: Ki is ez a Hedda Gabler? [Cine este Hedda Gabler?], Szabadság, 4 februarie 2012
În fiord, în Olt, în Someş cu toate criticile dramatice: nici o analiză nu se poate compara nici măcar cu o singură mişcare a sprâncenelor Heddei Gabler (Imola Kézdi). Cu toate acestea trebuie vorbit despre asta, trebuie înţeles, trebuie vorbit despre dorinţa de a vorbi şi de a înţelege. Şi trebuie să râdem ca să ne învingem sau cel puţin să ne îmblânzim cea mai mare temere: suntem cu toţii frustraţi, melancolici, plin de intrigi, răi, prefăcuţi, ca şi protagonista.
Problema cea mai mare a Heddei se poate considera banală: se simte neînţeleasă. Sentimentul ei de fiinţă superioară o şi face însă incapabilă de-a lăsa pe cineva să se apropie de ea. Tragedie ei: n-are pe nimeni, nici în viaţă, nici în moarte, doar pistolul şi mândria.
Dintr-o fetiţă răsfăţată devine o femeie capricioasă, crudă având un singur idol: tatăl ei, care este mort. Ar fi vrut un partener, dar nu-şi găseşte unul pe măsură. Căsătoria ei: o asociaţie de interese, soţul ei (Zsolt Bogdán) un nimeni infantil. Îl captivează, îl tentează, iar când dă greş, îl respinge pe Lövborg (Ervin Szűcs). De fapt, are nevoie de încă un idol în panteon lângă tatăl ei, generalul, un amorez cu o frunză de struguri pe frunte, iar rolul acesta nu i se potriveşte alcoolicului de Lövborg, i s-ar potrivi doar mort. Sau nici măcar aşa.
Hedda ar putea fi amazon, războinic spartan sau mireasă Bill Kill, dar s-a născut la momentul nepotrivit, printre oameni nepotriviţi, neavând posibilitatea de a se dezvolta, de a-şi valorifica talentele. Toţi se sperie de intrepiditatea ei, se supără de distanţarea ei, îi atacă sentimentul de frumuseţe cu kitsch-uri, rafinamentul cu duritate. În locuinţa ei de lux se aseamănă cu o minunată pisică închisă în cuşcă, care la început este temută, respectată, i se satisfac toate capriciile, apoi – cum ea se satură de viaţa fără provocări şi din plictiseală dezlănţuie evenimentele care-i vor fi fatale – lumea se plictiseşte şi de ea. Pe măsură ce este umilită, scapă gradat de superioritatea ei umană. Integritatea ei va fi restabilită într-un singur mod: aşa cum se cuvine, în toată pompa de general, se sinucide. Iar ceilalţi sărbătoresc, se bucură, râd, când ea dispare: totul revine la normal, oricum ea nu era dintre ei.
Pe tot parcursul piesei există între Hedda şi ceilalţi actori o tensiune referitoare la valoare. Iar spectatorii pendulează în continuu în acest câmp de forţe, odată îi ţin partea Heddei, odată le este milă de profesor, de Thea sau de Lövborg. Acest mod de a fi solidar când cu unul, când cu altul se realizează într-un mod atât de fin, încât nici nu observăm cum ne-au captivat. Învinge mediocritatea, erou tragic eşuează, gloata râde. Dar este în ordine aşa, Hedda n-are nevoie de compasiunea noastră, zâmbetul ei este sângeros, genial şi triumfător. Dacă nu este în stare să-l înţeleagă pe unicul ei adversar demn de ea, măcar are forţa de a-l învinge: pe sine însăşi.
Când spui Andrei Şerban, devii intrigat, poate fără să conştientizezi pe moment, de instrumentul regizoral prin care reuşeşte înnoirea unor piese de teatru ce, din cauza prezentului scelerat, nu prea mai au, sau nu mai au deloc, priză la public. (...)
Piesa nu numai că renunţă la tonul realist şi greoi dat de dramaturg, ci căpătă uşurătatea şi pofta de joc a vremurilor noastre, nepierzându-şi însă valoarea. Iar prin joc mă refer mai ales la umorul pe care Andrei Şerban îl construieşte cu migală în fiecare scenă. Fireşte, nu vorbim despre umor şi atât! Asta tocmai din cauza sensului ibsenian, pe care Andrei Şerban îl conservă fie şi sub structura umoristică a spectacolului Hedda Gabler.
La Teatrul Maghiar, Andrei Şerban şi Carmencita Brojboiu aduc flores para los muertos în buchete pestriţe, violente prin colorit, care împânzesc corpuri de mobilă disonante, o parte adaptate epocii lui Ibsen, o parte incongruente temporal cu intenţie. Dezvelite de pânza sângerie (un simulacru de pasiune, în fapt, un spaţiu al sângelui cum fusese cel din Strigăte şi şoapte), acestea din urmă se dovedesc mobilele de serie ale zilelor noastre şi oglinda inedită care îl reflectă pe spectatorul secolului XXI. Toate, pe fundalul uniform al unui verde rece ţinând de catifelele sobre ale micii burghezii ibseniene, neliniştea căreia este redată scenografic printr-un permanent dans al mobilelor, mutate, cu fiecare act, pe altă latură a salonului.
