---

Piaţeta italiană: perimetru închis; faţade, ferestre, scări – pe scurt un soi de entitate geometrică teatrală cu o figuraţie umană redusă la câteva familii ce se mişcă în cerc vrând a ieşi pe intrarea de unde a plecat. Pe scurt, oricât de “în afară” ar fi, lumea e percepută aici ca pe un “înăuntru”. Evenimentele de aici se construiesc dogmatic pe ideea unei unităţi de timp şi de loc. Această realitate arhetipală închisă e spartă de venirea unei căruţe de actori ambulanţi ce-şi desfac scena şi populează piaţeta cu feţe ascunse de mască.
Scena se prezintă acum ca parabolă a iluzoriului, a posibilului, o fastuoasă imanenţă a unui soi de mister. Scena face din realitate altceva, o face să devină vag îndoielnică, te aşează cumva la marginea nefiinţei. Personajele de vodevil ale piaţetei privesc scena şi frământarea comic grotească a pasiunilor lor care e resimţită ca inutilă. Ciudatul chatarsis, ca o îngenunchiere mistică, face ca realitatea să fie resimţită ca indescifrabil enigmatică. Teatrul şi realitatea, mai mult, cât de real e teatrul şi cât de teatrală e realitatea – iată o întrebare căruia îi caut răspuns şi în spectacolul după textul Il campiello a lui Goldoni.
Mona Chirilă