După romanul lui Franz Kafka

Amerika

Adaptare scenică de Iva Klestilovă și Michal Dočekal
Traducerea în limba maghiară: István Vörös

Karl Rossmann
Balázs Bodolai
 
Unchiul, Servitor la Pollunder-i
Miklós Bács
 
Klara, Tereza
Enikő Györgyjakab / Anikó Pethő
 
Primul ofiţer, Feodor, Brunelda
Áron Dimény
 
Ospătar-șef, Schubal
Csilla Albert
 
Green, Bucătăreasa-şefă
Kati Panek
 
Robinson
Gábor Viola
 
Delamarche
Loránd Váta
 
Vameș, Căpitan, Pollunder
Attila Orbán
 
Fochist, Student
Ferenc Sinkó

și Péter Árus, Alpár Fogarasi, Csaba Marosán, Rudolf Molnár, Blanka Bakó, Emese Erdei, Linda Szabó, Réka Zongor, Elemér Bacsik, József Gábor Csiszér, József Csiszér, Attila Deák, Endre Erdős, Péter Hermann, Róbert Molnár, János Nagy, János Platz, Szilárd Szőcs, Csaba Veress


regia
Michal Dočekal
 
dramaturgia
András Visky
 
decorul
Martin Chocholoušek
 
costumele
Zuzana Bambušek
 
muzica
Ivan Acher
 
imagini video
Zsolt Kerekes
 
asistent de regie
László Szabó G.
 
asistent de regie
Gábor Viola
 
asistent de regie și dramaturgie
Katalin Deák
 
regia tehnică
Zsolt Györffy
Data premierei: 02 noiembrie 2015

Dedic acest spectacol dramaturgului, poetului şi regizorului Jan Antonín Pitínský, care a împlinit de curând o vârstă rotundă. Felul în care a pus în scenă, la mijlocul anilor ’80, America de Kafka a reprezentat pentru mine o experienţă unică.

Reputatul istoric literar şi regizor de teatru ceh, Jan Grossman, citează în eseul său intitulat Kafka şi teatrul un fragment din romanul Procesul:
Aceasta e legea. – Nu cunosc această lege, protestează furios K. Iar straja răspunde: - Îl auzi, Willem? Recunoaşte că nu ştie legea şi totuşi susţine că nu este vinovat.”
Grossman adaugă: „Kafka este primul poet al lumii moderne automatizate. Automatismul pune în valoare mai mult forma şi mai puţin conţinutul.”

Karl Rossmann suntem noi. Noi, cei care am trecut pragul lumii libere acum douăzeci şi cinci de ani, ieşiţi fiind din ţările comuniste, aidoma lui Karl – cu mare entuziasm şi mari aşteptări – , dar am cunoscut curând limitele, labirintul şi primejdiile acestei lumi – adică ale „Americii” la care am râvnit atât de mult. Astăzi nu mai poate fi evitată întrebarea: oare nu noi înşine ne-am provocat eşecurile şi dezamăgirile pe care le-am trăit în ultimul sfert de secol? Dacă îl citim pe Kafka în acest spirit, ne apropiem mai mult de varianta scenică a romanului.
Suntem martori oculari ai întâlnirii lui Karl Rossmann cu ura naţionalistă, cu nedreptatea socială, cu lumea banilor şi a puterii, a şomerilor şi a celor fără adăpost. La final devine şi el un sclav al lumii noi pentru că maşinăria banilor şi a sexului – întruchipate de cântăreaţa Brunelda – îl înghite şi îl macină şi pe el. În acest punct se confruntă cu respingerea implacabilă a societăţii noastre enunţată de Student: „Renunţă la orice speranţă!” Calea indicată de Unchiul, care înseamnă pentru Karl în acelaşi timp pedeapsă şi experienţă, se termină în macabrul Teatru Natural din Oklahoma, acest teatru al lumii fiind într-un anumit sens şi o metaforă a Eternităţii.

Sfârşitul romanului rămâne deschis: America poate fi considerată ţara relaţiilor interumane au-tomatizate şi instrumentate (idee formulată de Chaplin cu o fineţe genială în Timpuri noi), dar şi ţara visurilor despre libertatea omului, care, în ciuda tuturor speranţelor şi a decepţiilor, trebuie să se înalţe deasupra orizontului aşa cum un războinic indian de neînfrânt păşeşte mai departe după o luptă pe care poate a pierdut-o.
Michal Dočekal