András Visky

PORNO – POVESTEA SOŢIEI MELE

O coproducție a Teatrului Maghiar de Stat Cluj și a Teatrului Cetate din Gyula, Ungaria

Bilete online:

noiembrie
5
joi
20:00
noiembrie
7
sâmbătă
20:00

Sala Studio
RO
EN
1h 20' fără pauză

Éva Imre
Ferenc Sinkó
András Visky

regia
Árpád Árkosi
 
scenografia
Gyopár Bocskai
 
muzica
Tibor Cári
 
mișcarea scenică
Ferenc Sinkó
 
asistent de regie
Alpár Fogarasi
 
regia tehnică
Enikő Albert
Data premierei: 01 august 2020
Locul premierei: Gyula, Ungaria

„Dictatura / nu este o stare de excepție, / excepția este când nu există, / când nu este dictatură, / ci spațiu liber. // Nu, nu există nicio explicație / pentru existența dictaturii, / ci doar pentru / absența ei vremelnică, / când e absentă, / dacă e chiar absentă; / dar mă îndoiesc / că nu ar exista / atunci când e absentă...”
 

Timp de douăzeci de ani am cărat în suflet o poveste foarte personală, care de fapt nu poate fi povestită, cel puțin așa credeam eu. Într-o zi am primit o propunere din partea Teatrului Național din Budapesta, iar eu am decis că nu voi mai amâna, voi face publică povestea, fie ce o fi.
În 1989, așteptam împreună cu soția al treilea copil, data nașterii era la o distanță foarte apropiată, când fătul a decis că totuși nu va ieși la lumina zilei. A murit în corpul mamei sale. A abandonat înainte de a se naște, asemeni celuilalt eu al lui Beckett, care-și spune monologul în pântecele mamei, refuză să se nască, iar în final se naște direct în moarte, în Vinerea Mare.
Erau deja patru ani de când eram considerat un dușman al regimului în nume propriu, nu doar ca fiu al tatălui meu care trecuse prin mai multe penitenciare. Locuința noastră a fost devastată, am fost închis în diferite camere ale miliției și securității pe perioade mai lungi sau mai scurte, iar odată eliberat, eram urmărit la tot pasul.
Copilul nostru s-ar fi născut chiar în ziua de Crăciun, ar fi sosit împreună cu Revoluția, însă Crăciunul nostru nu a fost o sărbătoare a nașterii, ci un an care s-a terminat cu moartea copilului. Inima lui a încetat să bată, nu mai dădea din picioare, și-a trăit viața pe care nici nu o începuse – cine înțelege asta?
Ar fi trebuit să se nască așa, mort cum era, el însă a refuzat categoric acest lucru. Iar medicii noștri nu au intervenit, invocând interdicția strictă a avortului. Un avort spontan va rezolva situația – spuneau.
Avortul însă nu a vrut nicicum să se producă.
Zilele treceau, i-am rugat să facă ceva, ei însă arătau cu degetul spre securistul postat la capătul coridorului; mi-au spus că nu pot să facă nimic, iar eu aș putea să fiu mai înțelegător. Dictatura domnește și asupra trupului, nu-i ajunge mutilarea sufletelor. Se folosește mai ales de trupul femeii, ca să-l înjosească cu metodele cele mai cumplite, fără scrupule. La fel procedează și cu trupul copiilor și al bătrânilor. 
O femeie frumoasă pe post de sicriu cu două picioare: culmea groazei.
Atunci am început numărătoare inversă a zilelor. Am învățat cuvântul „septicemie” și combinația de cuvinte „șoc septic” – care nu m-au părăsit nici până azi.
Ar trebui să pleci, omuleț frumos, să nu duci cu tine pe nimeni, viii cu viii, morții cu morții.
Pornografie: nu spera, spectatorule drag, nu vei vedea pe scenă actori în pielea goală.
Pornografie: nu spera, spectatorule drag, vei vedea pe scenă doar nuditate, desfrâul pornografiei politice.
Porno: un nume conspirativ fictiv, nul, care nu disimulează realitatea: o descoperă și o violează.
Niciunul dintre noi nu se poate sustrage efectului pornografiei politice, până și orbul vede ce se întâmplă: votul nu le ajunge niciodată, ei au nevoie de corpul nostru, de gândurile noastre, de sufletul nostru, de camera în care dormim. Spațiile cele mai intime ale vieții nu pot face nici ele excepție, nu există scuze, chiar și în pat suntem trei: tu, persoana iubită și conducătorul îndrăgit al țării.
Trebuie să ne așezăm în fața copiilor noștri și a copiilor lor, trebuie să le spunem povestea noastră. Să eliminăm dictatura din limba pe care o vorbim, din privirea noastră, din atingeri, din celule. Atâta timp cât nu facem acest lucru, vom trăi dependenți de dictatură. Nu există faptă mai curajoasă decât să-ți povestești propria lașitate. 
Despre fiecare text scris de mine știu mai puțin decât actorii, care scot cuvintele din absurditate cu prețul trupului, sângelui și respirației lor – și le dau o viață reală. Privesc spectacolul, mă transform pe neobservate din autor în spectator, la cel ca toți cei prezenți în jurul meu. Uit că eu am scris piesa. Nici nu pot să-mi imaginez o transformare mai fericită.

András Visky