Friedrich Dürrenmatt

Fizicienii


Sala mare
2 ore şi 40 de minute cu o pauză

Mathilde von Zahnd
Emőke Kató
 
Herbert Georg Beutler, altfel zis Newton
Loránd Váta
 
Ernst Heinrich Ernesti, altfel zis Einstein
Levente Molnár
 
Johann-Wilhelm Möbius
Áron Dimény
 
Martha Boll
Tünde Skovrán
 
Oscar Ruse, Uwe Sievers, asistent șef
Sándor Keresztes
 
Supraveghetorul Richard Voss
Ervin Szűcs
 
Asistenta Monika Stettler
Anikó Pethő
 
Lina Rose, asistentă
Csilla Varga
 
Irene Staub, fiul lui Rose
Andrea Vindis
 
Asistentă, Dorothea Moser, Jörg-Lukas
Melinda Kántor
 
Adolphe Friedrich, polițist, asistent
Loránd Farkas
 
Guhl, Wilfred-Kaspar, asistent
Balázs Bodolai
 
Blocher, fiul lui Rose, asistent
Csongor Köllő
 
Murillo, fiul lui Rose, polițist
András Buzási
 
McArthur, fiul lui Rose, polițist
Szabolcs Balla
 
Fiul Rose, asistent, polițist
Alpár Fogarasi

regia
Lori Petermann
 
decorul
Steven C. Kemp
 
costumele
Emily DeAngelis
 
dramaturgia
Emily Deangelis
 
regia tehnică
Györffy Zsolt

Data premierei: 12 octombrie 2012
Data premierei: 12 octombrie 2012

Durata spectacolului: 2 ore şi 40 de minute cu o pauză

Interviu cu regizoarea Lori Petermann

Licenţă mediată prin Hofra Kft.

Fragmente din dosarul de presă

“Pot să îmi imaginez o lume fără război, o lume fără ură. Şi pe noi atacând lumea, deoarece nu s-ar aștepta niciodată la aşa ceva.”
- Jack Handey (Deep Thoughts/Gânduri profunde)
 
Piesa The Physicists/Fizicienii este o satiră comică, întunecată şi provocatoare care reflectă conflictele şi temerile care apar atunci când ţările se află toate într-o competiţie pentru a avea ultimele şi cele mai avansate tehnologii în materie de război.  
 
Cel mai mare fizician din lume, Johann Wilhelm Mobius, se află într-un azil izolat şi susţine că este bântuit în mod repetat de vedenii cu Regele Solomon. Din compania lui la azil fac parte alţi doi fizicieni, la fel de smintiţi: unul care crede că este Albert Einstein, iar celălalt care se consideră Sir Isaac Newton. Totuşi, nu după mult timp devine evident faptul că aceşti trei lunatici nu sunt atât de inofensivi pe cât par. În plus, pe lângă această combinaţie stranie, mai există si psihiatrul de renume mondial, Dr. Mathilde Von Zahnd, care se ocupă de aceste cazuri, ea fiind o persoană cocoşată care nutreşte planuri diabolice.
 
Chiar dacă am trăit în ere diferite, eu şi Durrenmatt împărtăşim aceeaşi înţelegere şi frică. Reflectând la starea lumii, amândoi ne-am descoperit într-o stare de oroare. Tânăr fiind în Elveţia în timpul celui de-al doilea Război Mondial, ceea ce el a scris la acea vreme a fost un răspuns la atrocităţile acelei vremi şi ale erei care a urmat, dominată de dezvoltarea armelor nucleare. Durrenmatt declara, “Pentru mine universul reprezintă un haos. Lumea (scena care reprezintă această lume) este pentru mine ceva monstruos, o ghicitoare de nenorociri care trebuie acceptată.”
 
Durrenmatt a trăit înaintea mea, iar eu sunt tulburat de faptul că situaţia nu s-a îmbunătăţit, ci mai degraba s-a înrăutăţit. Pe măsură ce ţările se întrec în deţinerea ultimelor si celor mai avansate tehnologii pentru război, mi se pare ca feţele se schimbă, dar circumstanţele au devenit tot mai severe. Ameninţările actuale ale teroriştilor şi războiul cu arme biologice reprezintă lucrurile pe care le experimentez în mod direct trăind în zilele de azi. Neliniştea intensă pe care o am locuind în New York este ceva foarte real pentru mine, fiind acolo când s-au întâmplat atacurile din septembrie 2001 şi continuând să locuiesc în acest oraş şi în anii care au urmat – ani dominaţi de paranoia şi propagandă.
 
Prin acest întuneric, există un alt lucru comun pe care îl împărtăşesc cu Durrenmatt, şi anume, “ceea ce priveşte pe fiecare, poate fi rezolvat doar de fiecare” – aşa cum scria în opera sa, 21 Points to The Physicists/21 de Puncte pentru Fizicienii. Acesta este punctul unde pentru mine teatrul devine o unealtă esenţială. Teatrul devine un forum unde aceste frici sunt exprimate şi unde sunt expuse conflictele actualului climat cultural. Nu este o încercare de a ţine predici sau de a forţa o rezolvare, ci de a crea o ieşire, de a împărtăşi cu microcosmul “fiecăruia” – în speranţa că scopul major de lărgire a perspectivei universale va duce la un progres. În perspectiva mea, cel mai bun loc pentru a reflecta cu adevărat asupra lumii, este un sanatoriu. În aceeaşi măsură, cea mai bună invitaţie pentru a te aventura cu îndrăzneală în întuneric, este umorul. Durrenmatt spunea că “a prezenta tragicul pur într-un timp grotesc este imposibil, doar dacă nu scoatem în evidenţă tragicul în cadrul unei  comedii.” Chiar dacă acest lucru pare paradoxal, este onest şi uman pentru acei pentru care ceea ce realizăm este esenţial. Şi realmente apare întrebarea, cine este cu adevărat nebun? Sunt acei “oameni nebuni” din punct de vedere ştiintific care poartă vina şi povara morală a descoperirilor lor, sau sunt personajele politice care conduc ţările noastre şi exploatează astfel de descoperiri?
 
Lori Petermann