Roger Vitrac

Victor sau copiii la putere

Traducerea în limba maghiară: József Vinkó

Bilete online:

decembrie
22
vineri
19:00
ianuarie
19
vineri
19:00
februarie
9
vineri
19:00

Studio pe scena mare
RO
EN
14
2 ore cu o pauză

Victor, nouă ani
Áron Dimény
 
Charles Paumelle, tatăl lui Victor
Zsolt Bogdán
 
Émilie Paumelle, mama lui Victor
Emőke Kató
 
Lili, servitoarea lor
Csilla Varga / Gizella Kicsid
 
Esther, şase ani
Csilla Albert
 
Antoine Magneau, tatăl lui Esther
Ervin Szűcs
 
Thérèse Magneau, mama lui Esther
Andrea Vindis
 
Generalul Louségur
József Biró
 
Ida Mortemart
Imola Kézdi / Enikő Györgyjakab
 
Doctorul / Doamna mută / Maria, servitoare
Levente Molnár

regia
Silviu Purcărete
 
scenografia
Dragoş Buhagiar
 
muzica
Vasile Şirli
 
colaborator muzical
Katalin Incze G.
 
asistent de regie
István Albu
 
asistent scenografie
Petre-Tiberius Trifan
 
asistent scenografie
Vladimir Iuganu
 
regia tehnică
Petre-Tiberius Trifan
Data premierei: 29 noiembrie 2013

 

Curentele de avangardă, printre care şi suprarealismul, resping categoric genurile tradiţionale. În principiu, ele resping şi teatrul, considerându-l doar o întreprindere comercială menită să satisfacă nevoile societăţii burgheze. Nu exclud însă posibilitatea de a folosi, din când în când, mijloacele de expresie ale teatrului. Este însă neacceptabil pentru ele ca cineva să fie interesat de teatru mai serios sau pe o perioadă mai lungă.
Ei bine, monsieur Roger Vitrac a fost şi el un reprezentant de seamă al suprarealismului, până când a început să scrie piese şi a fondat un teatru, împreună cu Antonin Artaud şi Robert Aron. Cei trei au întemeiat unul din teatrele cele mai revoluţionare ale primei jumătăţi a secolului XX, Théâtre Alfred Jarry, care a funcţionat între 1926–1930, drept pentru care suprarealiştii l-au exclus pe Vitrac din gruparea lor.

În ciuda excluderii şi a anatemei, este de netăgăduit faptul că piesa lui Vitrac, pe care Comédie des Champs-Elysées a prezentat-o în data de 24 decembrie 1928, Victor sau copiii la putere nu este o dramă suprarealistă, sau cel puţin nu este marcată prea mult de particularităţile stilului.

Privind lista de distribuţie a dramei, s-ar părea că avem de-a face cu una din piesele de bulevard care copleşeau scenele pariziene din acea vreme. Însă după ce aflăm că protagonistul, care îşi sărbătoreşte a noua aniversare, Victor are o înălţime de 181 centimetri, începem să ne dăm seama că nu este vorba neapărat de reprezentarea realistă sau imitaţia unui segment din viaţa burghezilor. Prima scenă aduce deja o serie de provocări: Victor, copilul de nouă ani, o manipulează pe cameristă spărgând o vază de Sèvres de mare valoare, după care o suspectează de servicii sexuale oferite patronilor săi. Iluzia lumii şi a valorilor burgheze se prăbuşeşte în câteva clipe, imaginea acestei lumi răsturnate pe dos fiind întărită şi de schimbul de replici dintre cameristă şi copil:

LILI: Victor a înnebunit. Un copil nu se poartă aşa.
VICTOR: Nu este aici niciun copil! Şi nici n-a fost vreodată!

Ne confruntăm cu o lume bulversată care şi-a pierdut valorile, în care adulţii citează lungi pasaje din enciclopedia Larousse, vorbesc simultan şi se comportă ca nişte copii. Nu ne mirăm că Victor îl „călăreşte” pe generalul Loségur sosit la cină, că adulţii îşi trăiesc poftele sexuale excesive şi se înşeală în faţa copiilor, că o doamnă apărută din întâmplare şi chinuită de gaze intestinale, Ida Mortemart, este cea care trezeşte în Victor sentimente adevărate, şi că după plecarea ei toată lumea o ia razna, comportamentul uman devine imprevizibil, iar funcţionarea limbii contrazice regulile minţii lucide.

Toate acestea ne duc cu gândul la marca mişcării suprarealiste: viaţa este de fapt vis, halucinaţie, hipnoză.