Balázs, moşier
Loránd Farkas
Pólika, nevasta lui
Éva Imre
Tanti Zsani
Emőke Kató
Tanti Pepi
Csilla Albert
Tanti Mina
Imola Kézdi
Nea Lajos
Ervin Szűcs
Biri
Rita Sigmond
Veronika, văduvă veselă
Enikő Györgyjakab
Tanti Teréz, mama ei
Andrea Vindis
Viktor, jurist din Budapesta
Zsolt Vatány
Tanti Málcsi, mama ei
Zsuzsanna Pákai
Prima doamnă
Réka Zongor
A doua doamnă
Réka Nagy Pál
A treia doamnă
Patrícia Puzsa
A patra doamnă
Alíz Incze
Primul domn
András Buzási
Al doilea domn
Csongor Köllő
Borcsa, bucătăreasa
Andrea Kali / Krisztina Bíró
Zsuzsi, servitoare
Júlia Bíró
Gergő, vizitiu bătrân
Ferenc Sinkó
Peták, factotum
Levente Molnár
Kati, servitoare
Enikő Molnár
Mircse, lăutar
Attila Pál
Doamna Kisvicák
Csilla Varga
Pista, flăcăiandru
Csaba Marosán
Tanti Mariska
Brigitta Nánási
Gazsi, clarinetist
Péter Árus
Lali, contrabasist
Szabolcs Balla
regia
András Hatházi
decorul
Carmencita Brojboiu
costumele
Eszter György
dramaturgia
Eszter György
regia tehnică
Imola Kerezsy
Data premierei: 17 mai 2013
Data premierei: 17 mai 2013
Durata spectacolului: 3 ore cu o pauză
Nu este sigur că ceea ce enunţăm, există.
Nu este sigur că ne ajută să ştim dinainte.
Totul este în continuă schimbare, mai ales noi.
Personalitatea, ori cel puţin ceea ce credem noi că este personalitatea, nu este o entitate omogenă, de neschimbat, ci una dinamică, care se transformă în funcţie de situaţie. Este o formă de autoapărare împotriva lumii din afară. (Dacă această personalitate o creăm noi, poate, în acest fel, dăm o şansă descoperirii şi împlinirii fiinţei noastre. Eu observ că, mai degrabă, preluăm atitudinile celorlalţi, şlefuim şi adaptăm modelele din afară, până începem să credem că sunt ale noastre. Din acest motiv, nu mai există un „eu” unic şi nu putem să afirmăm că suntem ceea ce credem că suntem. Avem reacţii imediate la situaţii umane eterne, dar acestea sunt, de fapt, reacţii mecanice. Întrăm în panică dacă ne pierdem echilibrul, credem că suntem într-o situaţie limită, „ne pierdem personalitatea”, „ne pierdem stăpânirea de sine” şi încercăm cu disperare să acoperim fisura prin care lumea din afară şi-a găsit drum spre noi, ameninţând astfel toată existenţa noastră.
Orice lucru poate deveni periculos. O întâmplare neaşteptată, fatală sau iubirea. Însă avem şansa de a răspunde altfel. Şi, dintr-o dată, devenim liberi.
În interpretarea mea, acesta este sensul evenimentelor de pe scenă. Oameni care, dintr-o dată, se găsesc într-o situaţie în care comportamentul lor mecanic nu îşi mai are rostul, iar întâmplările din jurul lor îi afectează direct şi îi forţează să adopte un comportament diferit. În aceste situaţii, lucrurile nu există a priori, ci a posteriori. Situaţia poate fi clarificată doar mai târziu, iar comportamentul participanţilor poate fi analizat numai după ce au depăşit situaţia limită. Toate aceste lucruri ţin de trecut, pe când teatrul există în prezentul imediat, în sensul cel mai propriu al cuvântului.
Şi totuşi, cum devine posibil acest lucru?
Nu ştiu.
Oricum, m-am aşteptat la altceva de la piesa Nu pot trăi fără muzică...
András Hatházi