...ȘI ZIUA NU SE TERMINĂ...

 Toate visele mărețe ale teatrului secolului al XX-lea - de la dorința lui Antonin Artaud de "distrugere a aparențelor", la "teatrul total" al lui Peter Brook, la "jocul cu realitățile ca subversiune" al lui Heiner Müller - se întruchipează și se întâmplă în dramaturgia lui Samuel Beckett. "Mașinile sale de teatru" poetice - atât oameni, cât și îngeri căzuți, prinși în capcanele lor existențiale - îngropate în pământ; trăind în tomberoane de gunoi sau în cilindri - sunt o replică a martirilor din "Infernul" lui Dante. Doar că pedepsiți fără păcat. Condamnați să trăiască.

Teatrul lui Beckett poate fi numit un teatru crud, un teatru al inevitabilului. Un teatru pentru perdanți, "aruncați" în existență, condamnați la "eternul azi".

Omul, luat întru identitatea sa pură cu întrebările care nu au răspuns, conștiința înflăcărată, neputând dezlega nodurile insolubile dintre viața sa trecătoare și moartea atotcuprinzătoare. Ceea ce este și neantul.

Gura parcă înnebunită, limba ca răspuns la absurdul uman, întreruptă de pauze în care se vede - ce anume?!

Durerea ca modus vivendi; ca salvarea de neant. Celălalt ca unic sprijin.

În galeria clovnilor lui Beckett, un loc aparte îl ocupă cei doi "fericiți" - Winnie și Willy.

Winnie, asemănătoare sufletului universal din "Pescărușul" lui Cehov, nu știe "cine este și ce o așteaptă", dar a preluat "toată viața, toată viața, toată viața, toată viața" și îi poartă greaua binecuvântare ca pe un miracol de care este responsabilă. Ca o cupă prețioasă care se revarsă, din care nici o picătură nu trebuie risipită. Nici o lamentație, nici un murmur.

Există speranță în sensul ascuns al ființei tale - simplul fapt de a fi în viață. Pentru că "ar fi putut fi un frig etern" fără tine.

Prin curajosul "mereu rămâne ceva în urmă" răzbate marea milă a lui Beckett pentru ființa umană anonimă și mirarea sa față de ceea ce "ne ajută să trăim cu rănile noastre". În pofida a tot și toate. Deocamdată.

Margarita Mladenova