În anul 2000, am fost invitați în casa unor prieteni, împreună cu un cuplu pe care nu-l cunoșteam până atunci. Mama doamnei murise de curând, iar ea începuse să-i pună documentele în ordine. Tatăl ei murise anterior, și trebuia să se ocupe și de documentele lui. S-a dovedit că tatăl ei avusese o căsătorie anterioară, din care se născuse un copil, adică un frate vitreg despre care nu se vorbise niciodată. Tatăl a divorțat pentru ca soția lui creștină și copilul să nu fie afectați de legile evreiești, a vândut casa, iar din banii obținuți, fosta soție și copilul au putut emigra, iar el a supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial trăind ascuns în țară. Nu s-au mai întâlnit niciodată. Tatăl s-a recăsătorit, iar primul său copil a murit în America de Sud pe când era adolescent.

A doua zi i-am sunat pe cei doi soți pe care tocmai i-am cunoscut și le-am cerut permisiunea să scriu o piesă de teatru inspirată din povestea lor; mi-au acordat-o. Mi-au fost date o situație și o poveste independente de mine, trebuia doar să găsesc elementele concrete. Mi-a fost dată data de 24 iulie 1941, ziua în care a fost promulgată legea împotriva evreilor, moment în care tatăl a decis să divorțeze. Am citit ziarele, desigur începând cu câteva luni anterioare, pentru a înțelege procesul prin care treceau personajele mele. Mi s-a părut interesant faptul că se dispusese deja stingerea luminilor, ba mai mult, aceasta fusese introdusă în diferite locuri la ore diferite, la fel ca și circulația pe partea dreaptă; sunt atras de coincidențele grotești produse de istorie. Niciun scriitor nu poate inventa astfel de prostii, doar în realitate se pot ele întâmpla. Văduva unui scriitor celebru, la rândul ei celebră, m-a atacat în Holmi după premiera piesei – fără a-mi menționa numele, de altfel – pentru că afirm astfel de prostii, întrucât ea își amintește bine, a scris ea, că stingerea luminilor a fost introdusă peste tot la aceeași oră. Am verificat: viitoarea văduvă a viitorului scriitor celebru locuia încă în Transilvania pe atunci și habar n-avea ce se întâmplă în vara lui ’41 la Budapesta. Nici eu nu aveam de unde să știu, desigur, m-am născut cinci ani mai târziu.

Am vrut neapărat să realizez o piesa de teatru de cameră, o dramă aproape clasicistă în stil francez, adică o operă puternic stilizată; de aceea am impus un anume caracter ceremonial mișcărilor și gesturilor. Nu-mi place naturalismul, iar ceea ce detest în mod special este faptul că actorii se îmbrâncesc și se giugiulesc între ei pe scenă. În epilog, am deschis forma fixă către un viitor nu prea luminos, ceea ce a provocat o oarecare opoziție la Teatrul Vígszínház, dar László Marton, care a regizat piesa și a doua oară, a înțeles în cele din urmă că spargerea formei imitate și artificiale este funcțională.

Din discursurile parlamentare au ieșit la iveală multe mizerii, care au fost negate ulterior. S-a dovedit, de asemenea, că ceea ce s-a întâmplat în Ungaria, pe insula păcii, putea fi prevăzut, și mulți chiar îl prevăzuseră. Aderarea la detalii concrete nu înseamnă că omul nu ar crea un spațiu poetic pe scenă. De îndată ce frazele foarte elaborate sunt rostite de oameni vii, care stau cu limba legată, aproape nemișcați, textul devine viu, și cu cât jocul este mai stilizat, cu atât mai mult se întâmplă acest lucru. Un astfel de text este destinat interpretării, deoarece într-o nuvelă sau într-un eseu el ar fi ineficient.

Discriminarea prin lege a existat și înainte, există și acum în multe părți ale lumii, iar legea nescrisă, cutuma, este de obicei mai puternică decât legea scrisă. M-a captivat situația extrem de dramatică și nu am avut intenția de a-i educa pe spectatori. Legea exterioară devine una interioară, iar doi oameni care se iubesc sincer ajung să se deteste definitiv într-o oră și jumătate. Dacă rolurile sunt interpretate bine, spectatorul se cutremură.

Nu știu dacă aș mai scrie-o dacă aș auzi povestea asta pentru prima dată acum. Poate mi-ar veni în minte o altă formă, dar în orice caz mă bucur că am putut scrie odată o piesă de acest gen.