Sunt cunoscut, înainte de toate, ca actor de film. Însă rădăcinile mele sunt adânc înfipte în teatru. Din 1977 până în 2003, am făcut parte din The Wooster Group, creând și jucând piese originale la The Performing Garage în New York și plecând în turnee în întreaga lume. Am lucrat, de asemenea, cu Richard Foreman, Robert Wilson și Romeo Castellucci. Astăzi, sunt Directorul Artistic al Bienalei de Teatru de la Veneția. Această numire, tot ce se întâmplă acum în lume și dorința mea de a mă întoarce pe scândură mi-au întărit convingerea în puterea pozitivă, unică și în importanța vitală a teatrului.

La începuturile mele modeste în The Wooster Group, aveam uneori foarte puțin public la spectacolele din New York. Regula era simplă: dacă erau mai mulți performeri pe scenă decât spectatori în sală, puteam anula reprezentația. Dar nu am făcut-o niciodată. Mulți dintre noi nu aveam studii de teatru; eram oameni din discipline diferite care s-au adunat să creeze împreună. Așa că „the show must go on” nu era neapărat deviza noastră, ci mai degrabă simțeam o obligație sacră de a ne onora întâlnirea cu publicul.

De multe ori repetam ziua, iar seara prezentam materialul ca pe un „proces în lucru”. Lucram uneori ani de zile la un singur spectacol, supraviețuind din turneele cu producții mai vechi. Să muncești atâta timp la o singură piesă devenea, recunosc, obositor; repetițiile erau uneori chinuitoare, dar acele prezentări publice erau mereu pline de entuziasm – chiar și atunci când publicul minuscul părea să ne condamne lipsa de relevanță. Atunci am înțeles că, indiferent de numărul celor din sală, publicul – în calitatea sa de martor – este cel care dă sens și viață teatrului.

E ca semnul acela dintr-o sală de jocuri de noroc: „TREBUIE SĂ FII PREZENT CA SĂ CÂȘTIGI.” Experiența împărtășită, în timp real, a unui act de creație – care poate fi regizat și calculat, dar care este mereu diferit – rămâne forța incontestabilă a teatrului. Social și politic, teatrul nu a fost niciodată mai important pentru felul în care ne înțelegem pe noi înșine și lumea în care trăim.

„Elefantul din cameră” sunt noile tehnologii și rețelele sociale. Ele ne promit conectare, dar, în realitate, par să ne fi fragmentat și izolat unii de ceilalți. Îmi folosesc computerul zilnic, chiar dacă nu am social media; m-am căutat pe Google și am cerut informații de la AI. Dar trebuie să fii orb să nu vezi cum contactul uman riscă să fie înlocuit de relația cu ecranele. Deși tehnologia ne servește, problema profundă rămâne: nu mai știm cine se află la celălalt capăt al firului, iar asta contribuie la o criză a adevărului și a realității. Internetul poate ridica întrebări, dar rareori reușește să captureze acea stare de uimire pe care o creează teatrul. O uimire care se naște din atenție, din implicare și din comunitatea spontană a celor aflați într-un cerc de acțiune și reacție.

Ca actor și creator de teatru, rămân un adept al puterii sale. Într-o lume tot mai divizată, mai controlată și mai violentă, provocarea noastră este să nu lăsăm teatrul să fie corupt: nici să devină o simplă afacere comercială care oferă divertisment prin distragere, nici să rămână o instituție prăfuită care doar conservă tradiții. Trebuie, în schimb, să-i hrănim puterea de a conecta oameni, comunități și culturi și, mai ales, capacitatea de a ne întreba: încotro ne îndreptăm?

Teatrul adevărat provoacă felul în care gândim și ne încurajează să ne imaginăm lucrurile la care aspirăm. Suntem animale sociale, proiectați biologic pentru a interacționa cu lumea. Fiecare simț este o poartă către o întâlnire, iar prin această întâlnire ne definim mai clar pe noi înșine. Prin poveste, estetică, limbaj, mișcare și scenografie – teatrul, ca formă de artă totală, ne poate face să vedem ce a fost, ce este și, mai ales, ce ar putea deveni lumea noastră.

Willem Dafoe