RĂMAS-BUN, MÁRIA BISZTRAI. NE-A PĂRĂSIT MAREA DOAMNĂ A DIRECTORILOR MAGHIARI DE TEATRU.

A fost directorul Teatrului Maghiar de Stat Cluj timp de șaisprezece ani, perioadă care poate fi asociată din punct de vedere istoric cu revoluția culturală a lui Ceaușescu, căci doar primii doi ani ai mandatului său au fost scutiți de cenzura strictă.

Dacă răsfoim repertoriul celor șaisprezece ani, întâlnim remarcabil de multe drame clasice maghiare, comedii, piese populare, farse muzicale, precum și lucrări scrise de autori maghiari contemporani din secolul al XX-lea. Printre spectacolele montate au existat producții create în această perioadă care au fost interpretate de până la trei sau patru sute de ori, precum A falu rossza (Năzdrăvanul satului), Zsuzsi, sau chiar Piros bugyelláris (Portofelul roșu), care toate au supraviețuit mandatului Máriei Bisztrai.

În calitate de fiică a prim-ministrului Petru Groza și a actriței Duci Kabdebó, Mária Bistrai a fost ataşată de gusturile culturale ale publicului maghiar din Transilvania și a considerat că este important ca şi capodoperele dramatice ale literaturii maghiare să fie prezente continuu în repertoriul trupei, iar datorită poziției sale, a reușit să atingă acest obiectiv. În acei ani, Teatrul Maghiar de Stat Cluj a prezentat mult mai multe lucrări scrise de autori maghiari decât orice altă companie maghiară de teatru din Transilvania.

Totodată, numele ei este asociat cu epoca primei reînnoiri adevărate a companiei clujene, odată cu angajarea lui György Harag. Deși stilurile lor nu se potriveau întotdeauna, Mária Bistrai l-a recunoscut pe Harag drept cel mai important regizor de teatru maghiar din acea epocă, a recunoscut în el spiritul inovator care a creat în anii 1970 și începutul anilor 1980, una dintre cele mai prospere și mai apreciate perioade ale teatrului. A reuşit să menţină un echilibru necesar între inovaţiile teatreale izvorâte din colaborarea cu Harag şi spectacolele cu mare succes la public datorită raţiunii sale sobre, a culturii sale, şi a deciziilor sale chibzuite şi cumpătate. Astfel au putut lua naştere spectacole precum Tornyot választok (Alegerea unui turn), A fekete macska (Pisica neagră), Trilogia Sütő, Öreg ház (Casa bătrână), A műtét (Operaţia), Nem élhetek muzsikaszó nélkül (Nu pot trăi fără muzică), Éjjeli menedékhely (Azilul de noapte), A szerető (Amantul), și Csongor și Tünde, alături de alte titluri care au continuat să facă parte din repertoriul companiei de teatru: Fenn az ernyő nincsen kas, A kőszívű ember fiai (Fiii omului cu inima de piatră), Az aranyember (Omul de aur), A néma levente, sau Egérút (Cursa de şoareci).

Deși a jucat numeroase roluri importante pe scena clujeană de-a lungul carierei sale de actriţă, de la Nataşa în Trei surori, Eszter Rhédey în Úri Muri, Zilia în A néma levente, sau Gertrudis în Banul Bánk, la Maria Stuart de Schiller, ca actriță nu se îngrămădea să fie inclusă în echipa lui Harag, preferând, în schimb, în calitate de director al instituţiei, să mențină un echilibru în politica de alegere a repertoriului,  și să creeze o atmosferă creativă favorabilă lui György Harag, care să-i permită acestuia să implementeze ideile reformatoare privind teatrul maghiar din Transilvania. I-a acceptat necondiționat toate sugestiile artistice, deoarece a recunoscut în el marele artist și reformator de teatru. Ea a fost cea care l-a ajutat pe Harag să obțină un pașaport începând cu a doua jumătate a anilor 1970, ca acesta poată călători anual la Novi Sad pentru montarea unui spectacol, locația devenind rapid locul celor mai îndrăznețe experimente teatrale ale lui Harag.

A fost și primul meu director. La propunerea lui Harag, ea m-a angajat în cadrul companiei clujene și a aranjat imediat să fiu „delegat” din Oradea, întrucât la acel moment, după absolvirea universității, toată lumea era plasată aleatoriu în țară la oricare teatru care avea un post vacant.

Acea vreme era deja începutul unei ere mult mai stricte în ceea ce privește cenzura și, totuși, am reușit să montez spectacole precum Meșterul Manole, care fusese plasat într-un lagăr de muncă forţată, sau Ivan cel Groaznic al lui Bulgakov, unde la sfârșit actorii băteau interiorul cortinei de fier. Mária a disimulat cu un zâmbet superior întotdeauna frica legitimă în faţa tovarăşilor în cadrul repetiţiilor generale ideologice, așa-numitele „vizionări”, iar când, în sfârșit, a putut să răsufle uşor ca urmare abprobării fără cenzură a spectacolului Ivan cel Groaznic, m-a chemat în biroul ei, mi-a oferit un pahar de coniac și mi-a spus: „Jumătatea izbândei e meritul meu!”

Privind înapoi la acea vreme, de la o distanţă de aproape 40 de ani, în timp ce mă aflu în labirintul unei epoci turbulente și devalorizate, mă gândesc înapoi cu iubire și recunoștință la acei „ani de ucenicie” și mă străduiesc să pot arăt „cealaltă jumătate” neatinsă și nevătămată, cu ocazia următoarei noastre întâlniri.

Odihneşte-te in pace,
Dragă Mária!

Gábor Tompa