07. 09. 2020

András Visky: Teatrul sufletului - Lujza Orosz (1926-2020)

S-a dus Lujzika. Din viața publică s -a retras acum ceva timp, la început vederea slăbită a împiedicat-o să învețe roluri, iar mai târziu nu a mai putut urca pe scenă. Ea însă aparținea teatrului și în aceste condiții, aparținea trupei de la Cluj, unde arta ei atât de specifică s-a dezvoltat și s-a desăvârșit. Făcea parte dintre personalitățile care leagă marile generații, pentru care jocul de-a teatrul s-a dovedit a fi realmente o vocație. Să oferi ceva important publicului, să împărtășești actul percepției cu cei care – cum ea însăși spunea – în timpul spectacolului  respiră împreună cu actorii. Aceasta a fost estetica ei, am spune azi, dar nici astăzi nu înțelegem prin asta altceva decât o modalitate personală, semnificativă și de importanță vitală, de a percepe lumea și de a-l percepe pe Dumnezeu. 

Respirația înseamnă, într-o accepțiune mai veche, revărsarea sufletului – da, revărsarea sufletelor, a unei multitudini de suflete, și o comuniune cu ele, o întâlnire tainică, dar cu atât mai reală, mai palpabilă.

Sufletul Lujzikăi ne-a părăsit, dar asta nu înseamnă că n-a rămas printre noi. Și-a înapoiat sufletul Creatorului, așa spune o formulă uzuală, dar oare ne dăm seama că aceasta înseamnă cu atât mai mult că sufletul ei – cu toată viața ei, cu filosofia ei de o seninătate fermecătoare – a devenit respirabil și pentru noi, împreună cu sufletul Celui care ne-a plăsmuit?

O artă vitală: captarea simultană a jocului și a marilor întrebări care ne pătrund întreaga existență, o blândă naturalețe și o știință discretă – poate că aceasta este esența artei Lujzei Orosz. Arta ei a fost modernă și minimalistă în același timp, ea a știut ceea ce puțini știu: timpul prezent reprezintă un singur moment concentrat, prin care, dacă îl oferim spectatorului în puritatea lui, putem crea ceva trainic. Ea știa că aceasta este esența ultimă a teatrului, tot restul nu-i decât un adaos mărunt, uneori de-a dreptul banal, de care e mai bine să te descotorosești, decât să te lași încuiat într-o chițibușerie cu scop de autojustificare.

O filosofie senină, am scris, deși pe bună dreptate Lujza Orosz era socotită de cei mai mulți o actriță tragică. Prezența ei, întotdeauna puternică, care impunea chiar și imaginilor mișcătoare imobilitatea frapantă a fotografiei, exuberanța vocii sale care reverbera abisul timpului, diafanitatea încântătoare a personalității sale au făcut ca interpretările sale să fie într-adevăr grandioase, importante, de-a dreptul tulburătoare. Și totuși ne reamintim de seninătatea ei, de naturalețea și puterea ei de a ierta, pe care ni le-a dăruit de atâtea ori, cu generozitate.

Sentimentul tragic caută răspunsuri la așa-zisele mari întrebări ale vieții noastre individuale și comunitare – tocmai din această căutare necontenită strălucește seninătatea atât de caracteristică Lujzikăi, căci filosofia ei nu insistă asupra arbitrarului, asupra dispariției fără urmă, asupra uitării sau asupra absurdității întregii noastre vieți, dimpotrivă: ea pune accentul pe valoarea deosebită și, da, mărinimia inconfundabilă a unicității noastre pe care o împărtășim cu ceilalți.

Până și în rolurile sale comice a introdus mereu un mic suflu de tragism, pentru că omul este mereu un întreg, chiar și în fragmentarea sa derizorie, chiar și în micimea sa reprezintă o unicitate irepetabilă. Lujza Orosz nu a uitat niciodată să țină vie în noi această știință, mai mult înăbușită decât pierdută.

În spectacolul În stație, rolul său era de a consola o tânără femeie disperată, care, în timp ce așteaptă autobuzul ce nu va veni niciodată, își deplânge propria viață, pustie, insuportabilă. Această imagine, compasiunea ei aplecându-se spre tânără, tonul vocii sale, realitatea prezenței sale în acea situație, au rămas adânc întipărite în mine. Nu în memoria mea – aceasta ar fi prea puțin, căci Lujza Orosz parcă a ieșit din rolul său, oferindu-și întreaga omenie partenerei sale și, totodată, publicului. Atunci am aflat despre teatru ceva ce nu puteam învăța decât de la ea, ceva ce îmi evocă personalitatea, vibrația singulară a sufletului ei.

După ce și-a pierdut vederea, a trăit cu o larghețe interioară, pe care e bine să ne-o reamintim. Mereu a văzut mai mult decât vizibilul. Iar acum, când a devenit invizibilă pentru noi, o putem revedea – folosindu-ne de acea vedere interioară pe care am câștigat-o datorită ei – neschimbată și, de acum încolo, irevocabilă.

Învățătura apostolică spune: „credința vine din auz”. Vocea Lujzikăi reverberează în noi harul vieții sale, pe care ni l-a împărtășit cu generozitate.

Creatorul să o primească în pacea Sa nemărginită, care întrece orice pricepere!

 

András Visky