Regia: György Harag

Teatrul Național din Târgu-Mureș – secția română

Televiziunea Română, 1985

2h 18

Spectacol realizat în anul 1985, preluat de TVR de la Teatrul Național din Târgu-Mureș

În distribuţie: Silvia Ghelan, Luminița Borta, Marinela Popescu, Mihai Gingulescu, Ion Fiscuteanu, Cornel Popescu, Vasile Vasiliu, Livia Doljean, Dan Ciobanu, Monica Ristea, Aurel Ștefănescu, Cornel Răileanu.

Scenografia: Romulus Feneș

Echipa TV:

Regia de montaj: Emilia Andreescu

Operator şef: Ovidiu Druga

Regia TV: Silviu Jicman

Spectacolul a avut premiera acum 40 de ani, pe scena Teatrului de Stat din Târgu-Mureș și are în rolurile principale doi monștri sacri ai teatrului și filmului românesc: Silvia Ghelan (Ranevskaia) și Ion Fiscuteanu (Lopahin).

György Harag a pus în scenă acest spectacol, la Târgu-Mureș, în ultimele sale luni de viață. De fapt, nici nu a apucat să vadă premiera și spectaculosul décor construit de Romulus Feneș, un imens tunel de pânză albă întărită, un tunel luminos în timp.

Tompa Gábor, directorul Teatrului Maghiar din Cluj, îl consideră pe Harag drept maestrul și prietenul său. În urmă cu 40 de ani, soția lui Harag l-a sunat pentru a-l ruga să vină la Târgu-Mureș și să finalizeze urcarea pe scenă a „Livezii”, căci Harag era prea bolnav ca să o mai poată face. Spectacolul era gata, decorul nu era gata. Din cauza prelungirii execuției decorului, care era un tunel al timpului extraordinar, decorul lui Romulus Feneș pe care Harag nu îl văzuse niciodată. Mașiniștii și scenograful au lucrat frenetic, au cusut decorul imens direct pe scenă, încercând să dea premiera înainte ca boala să îl răpună pe regizor.

Tompa povestește: “Eu am făcut două lucruri, am pus spectacolul în spațiul decorului, căci nu aveam ce să intervin la actori, și am făcut luminile. Spectacolul era extraordinar și în spațiul gol. Era un hău imens de 23 de metri, atât era profunzimea scenei. La început Lopahin venea din sală și pipăia cortina, care se deschidea și descoperea o a doua cortină de tul care acoperea restul scenei. Nu îți dădeai seama ce era în spate, căci se vedeau doar umbre, siluete, ale lui Firs, Duniașa, servitorii care așteptau. Când dinspre sală soseau Ranevskaia și ceilalți, această perdea albă se ridica încet și ți se tăia respirața, lucru rar în teatru, ți se dezvăluia un spațiu extraordinar. Era un spațiu metaforic, și simplu, și concret, era și vegetal intr-un fel, în interiorul acestei prelate groase, albe, erau lipite fășii de tifon care creau impresia de grădină în floare. Nu erau flori - flori, nu era naturalism. În profunzime erau doar câteva elemente de mobilă, care păreau aproape pierdute. Și în spate răsărea soarele – o perdea albă luminată cu un oranj.”