Privim retrospectiv producția din 1993 cu ajutorul cronicilor din presa vremii.

„Neînțelegerea” a fost scrisă de Camus în 1941, în Franța ocupată. După propria sa mărturisire, este o încercare de a crea tragedia modernă. În piesa de teatru personajelor le este greu să respire, așa cum tuturor le era greu să respire la acea vreme. Atmosfera de incertitudine și neîncredere amplifică slăbiciunile umane, iar valorile morale și umane sunt împinse în fundal. Prin urmare, piesa este sumbră, dar nu complet negativă. Jan, ca și cum ar fi în rolul fiului risipitor, este pe cale să le facă o surpriză mamei și sorei sale după o absență de douăzeci de ani, dar, pentru că nu își dezvăluie identitatea la timp, devine victima unei conspirații. Consolarea constă în faptul că: „chiar și într-o lume lipsită de adevăr și indiferentă, te poți salva pe tine și pe ceilalți dacă ești cât se poate de cinstit și de sincer în cel mai simplu mod posibil"[1] - spune Camus. Doar că această concluzie poate fi trasă doar după finalul evenimentelor tragice din dramă.

Iată câteva pasaje din cronicile vremii cu aceleași puncte de vedere dar, desigur, în moduri diferite.

În rolul Mamei, Lujza Orosz a convins toți cronicarii de teatru. Pentru criticul Emese Fazakas[2], pe tot parcursul spectacolului se poate simți ca o bătrână obosită, care a comis mai multe crime la viața ei, dar acum ceva îi spune că acest tânăr nu ar trebui, nu trebuie să fie ucis. Un autor cu numele (Páll)[3], găsește în performanța Lujzei Orosz cel mai tragic, cel mai adevărat moment teatral, atunci când mama, văzând că fiul ei demult pierdut tocmai a fost ucis, și vrea să-și pună ea însăși capăt zilelor.

Băiatul (Jan) a fost interpretat de Tibor Pál: „în spatele mișcărilor sale ezitante, În spatele frazelor fragmentate, entuziaste, apoi reținute, putem simți toată confuzia și serviabilitatea unui fiu care se întoarce după douăzeci de ani. Ca un adolescent vrăjit într-o casă de nebuni, în preajma a două femei, mama și sora. Față de soția sa, Maria, este un soț iubitor, un bărbat care o protejează. Și aici, în aceste scene, Tibor Pál reușește să fie simultan un bărbat și un băiat neliniștit."[4]

Scena dansului vesel este legată de fata, sora băiatului, Martha, interpretată de Krisztina Pardanschi. Imaginea viitorului pe malul mării și dansul plin de bucurie al fetei au creat un moment magic. „Figura dură, aproape butucănoasă a Krisztinei Pardanschi (Martha) se potrivește bine personajului ei. Costumul, părul strâns forțat sub beretă, mersul ei ferm, toate poartă cruzimea, egoismul nesfârșit pe care i-l cere rolul."[5]

În 1994, distribuția spectacolului a fost schimbată: Andrea Spolarics a preluat rolul Marthei, iar Miklós Bács pe cel al lui Jan.

Marian Popescu scria despre interpretarea Andreei Spolarics: „Personajul său dezvoltă un regim tensional extrem de sesizabil: rarele accese de tandrețe față de Mama (Orosz Lujza), duritatea față de Jan, calculul și împlinirea ritualului crimei determină marea dificultate a rolului. Actrița impresionează prin directețea exprimării scenice.”[6]

Irina Coroiu nota: „Bács Miklós îl înfățișează (pe Jan) cu un chip luminos, deschis, un tânăr dornic de comunicare, visând la ospățul fiului risipitor, la ziua în care va aduce fericirea în casa familiei sale."[7]

Florica Ichim evidențiază și ea performanțele actoricești: „Orosz Lujza (mama) aducând o uriașă experiență de teatru, Spolarics Andrea (Martha) -- o incandescență tragică, iar tânărul Bács Miklós -- o puritate aproape adolescentină în acest spectacol, ca un nod de durere, la care tocmai dezlegarea nu face decât să sporească suferința și așa exasperanță.”[8]

Interpretarea Zsuzsannei Kovács (Maria, soția lui Jan) este, de asemenea, lăudată de critici. Interpretarea ei transmite perfect neliniștile unei femei care își iubește soțul, care bănuiește că ceva nu este în regulă, și neliniștile unei femei care urăște singurătatea: „La nivelul normalității se situează Maria căreia Kovács Zsuzsanna îi conferă pregnanță prin prospețimea unui suflet nepervertit de obsesia niciunei nebunii existențiale. Pledoaria ei pentru simplitate și sinceritate îmbracă forma concretă a jocului nevinovat, a hârjoanei copilărești cu soțul pe care nu vrea să-l abandoneze necunoscutului, zonei obscure a trecutului pe care nu i-l cunoaște prea bine.”[9]

Criticii sunt de acord că una dintre cele mai extraordinare interpretări este cea a lui András Csíky, în rolul bătrânului servitor. El simbolizează un fel de destin. Are doar o singură frază, dar „prezența lui tăcută se simte chiar și atunci când nu este pe scenă, unde merge ca o fantomă care iese din trecut, ca și cum ar fi conștient de tot..."[10] Potrivit lui Marian Popescu, András Csíky creează o lume a compasiunii reprimate cu o expresie gestual-corporală aparte. „De la început, el, Servitorul, care poate fi și Diavolul, și Dumnezeu, caută să descopere o melodie ‒ melodia existențială indispensabilă pentru a putea duce mai departe povara damnării."[11]

Attila Demény a creat atmosfera muzicală a spectacolului, în timp ce decorul și costumele sunt semnate de T. Thodor Ciupe. El „a închipuit scenografic o lume stranie, opacă și transparentă totodată, hanul acela cenușiu fără ferestre, dar semănat cu sticlă și oglindă, unde toate se răsfrâng într-un reflex de styx infernal în drumul ineluctabil spre moarte.”[12]

Încheiem călătoria noastră în timp cu o opinie scrisă pe scurt, dar la obiect: „Lumea vizuală a spectacolului este de neuitat: luminile, metaforele, simbolurile. Gábor Tompa a pus în scenă această absurdă dramă a fatalității în așa fel încât părerea lui Camus »Teatrul nu este un joc« ‒ a devenit o convingere în partea înțelegătoare a publicului clujean.”[13]

Pentru regia spectacolului „Neînțelegerea", Gábor Tompa a primit Premiul pentru cel mai bun regizor acordat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) pentru stagiunea 1992-1993.

Să cauți natura și calitatea unui spectacol de teatru în cronici este ca și cum ai căuta un viu printre morți. Cu toate acestea, amintirile, amprentele sufletești, fragmentele vizuale și frânturile de gânduri care rămân în spectatorii de atunci sunt „hrănitoare”. Dar ceea ce este cu adevărat îmbucurător este faptul că ‒ într-o nouă și diferită formă de existență – drama va învia și ne vom putea bucura de un nou spectacol la care ne putem raporta, pe care putem să-l (ne) înțelegem sau nu.

Tünde Kocsis