Cu ocazia Zilei Dramei Maghiare, ne amintim de spectacolul Rokonok (Rubedenii) regizat de János Taub, care a avut premiera pe 7 octombrie 1964. Ne înclinăm în fața realizărilor predecesorilor noștri și zâmbim dulce-amărui pentru că, după 59 de ani, actuala montare a lui László Bocsárdi ne face să realizăm relevanța și actualitatea romanului lui Zsigmond Móricz. Ne regăsim în situații nefericite similare și într-o rețea de relații orientate în funcție de interes.

Desfacem capsula timpului cu ajutorul excelentelor fotografii ale lui Dénes Szabó, a câtorva cronici și a caietului de sală, care include distribuția completă și rândurile scrise de Virág Móricz, fiica cea mare a lui Zsigmond Móricz.

Fiind scriitoare, secretar de redacție al revistei Nyugat și asistent de regie, Virág Móricz a semnat adaptarea scenică a mai multor opere ale tatălui ei. Montarea din 1964, de Teatrul Maghiar din Cluj, a folosit tot textul dramatizat de Virág Móricz împreună cu Gábor Thurzó.

„Povestea asta este veche de 30 de ani. Ilustra atât de bine acele vremuri încât domnii din aproape toate orașele maghiare s-au supărat. (...) în zadar a încercat eroul pozitiv să străpungă scutul de rudenii, la final ori a fost asimilat, ori a pierit. Clujenii l-au iubit pe tatăl meu, la fel cum și el a iubit Clujul. A mers de multe ori la Cluj, unde și-a făcut prieteni din toate straturile sociale. Sunt sigură că mulți oameni încă își mai amintesc cu drag de el, iar cei care nu l-au cunoscut, citindu-i cărțile se întâlnesc zi de zi, pagină de pagină, cu gândurile lui, îl văd trăind pentru oameni, arzând pentru viitor. Îi doresc din suflet teatrului dumneavoastră un spectacol autentic și de succes – iar publicului o reprezentație inteligentă și plăcută." –  așa sunau caldele urări de prietenie scrise de Virág Móricz, în aprilie 1964.

Un comunicat de presă relatează că premiera a avut loc la Huedin. „Nu este pentru prima dată când compania de teatru prezintă în premieră o piesă într-un oraș mic, dar este o inițiativă nouă care merită recunoscută, iar după aceasta trupa se prezintă pe scenele din orașe mai mici, inclusiv sate, având de obicei sălile pline."[1]

Alegerea piesei nu a fost în unanimitate lăudată, i s-a reproșat faptul că „realismul romanului, cu critica sa socială tăioasă, a fost extrem de sărăcită în adaptarea scenică", dar „trupa a realizat un spectacol reușit, în limitele posibilităților piesei"[2].

Autorul, care se semna cu J. Gy., laudă virtuțile regiei lui János Taub, care a reușit să creeze în mod autentic atmosfera orășelului dintre cele două războaie mondiale, iar personajul principal, István Kopjáss (Zoltán Vadász), a fost creionat fără falsitate și idealizare.

Alți critici nu sunt atât de încântați de interpretarea lui Zoltán Vadász. István Szőcs apreciază că Vadász „transmite un sentiment de lipsă de caracter, de zero moral ascuns în spatele expresiilor ostentative ale bărbatului chipeș și a actelor de generozitate", dar adaugă că nu este clar dacă acest lucru este intenționat sau instinctiv.[3]

István Szőcs reflectează și el asupra figurii lui Kopjáss, atât cea din roman, cât și întruchipată pe scenă. A intrat în haznaua domnilor cu intenții pure, sau aparține deja acelui loc, dar nu a avut încă ocazia să facă rău? – Szőcs ajunge la o concluzie interesantă: într-un fel, István Kopjáss este mai respingător decât ceilalți, pentru că, în timp ce aceștia sunt complet orbi și insensibili la soarta maselor, István Kopjáss, datorită circumstanțelor familiale sărace vede clar și simte – din acest punct de vedere, atitudinea sa poate fi considerată o trădare.

În prima parte a textului lui Péter Marosi, publicat în revista Igazság (Adevărul), se pune accent pe fundalul social și moral al romanului, publicat integral în 1932: afirmarea neașteptată și decăderea rapidă a unei nobilimi oficiale. Ea este ilustrată de dualitatea lui István Kopjáss: deși se simte parte a castei nobiliare, el crede naiv în fezabilitatea unor reforme oneste care să ajute poporul. Este rapid prins în ambuscadă, demascat, umilit de adevărații stăpâni ai orașului și, înainte de a-și da seama, devine cel mai josnic, cea mai lacomă panaramă dintre toți liderii orașului. Toate acestea îl conduc la propria condamnare și la sinucidere.

Péter Marosi apreciază faptul că mesajele de bază ale lui Móricz au fost respectate atât de dramaturgi, cât și de regizor, dar este nemulțumit de interpretarea personajului principal de către Zoltán Vadász. Din punctul său de vedere, acesta a intuit contradicțiile și luptele interne ale personajului, dar nu a reușit să le dezvolte. Nu a putut face credibilă onestitatea inițială a personajului. „Vadász ne este dator cu imaginea omului care a visat în copilărie la fapte pure, iar acum, când a negat și trădat aceste vise, cu fiecare pas pe care îl face, se minte cu  încăpățânare că nimic nu s-a schimbat în el și în jurul lui."

Procesul de autoamăgire ar fi trebuit să culmineze în furtuna emoțională declanșată de Magdalena (Mária Bisztrai), dar acest lucru nu a fost realizat pe deplin, însă interpretarea majorității rolurilor mai mici este „bine țintită, realistă, artistică și bogat elaborată".

Gy. J. o laudă pe Éva Balogh (în rolul Linei)[4] pentru cea mai bună interpretare a serii, care a captivat publicul cu portretul onest al femeii burgheze încrâncenate. Géza Imrédi se face remarcat pentru rolul Kardics, micul dictator al finanțelor cu trăsături provinciale, care îi dău un aspect ușor comic.

Péter Marosi și István Szőcs evidențiază, de asemenea, interpretarea Linei de către Éva Balogh. În timp ce Marosi spune că interpretarea ei este „o sinteză culturală și dramatică a femeilor suferinde din romanele lui Móricz", care, poartă cătușele vieții mărunte de familie, și se tem că partenerul lor poate fi rănit de pericolele lumii. István Szőcs apreciază că „a reușit să facă vizibilă partea umană chiar și în trăsăturile respingătoare ale doamnei sărace și zgârcite, antisocială și capricioasă".

Péter Marosi consideră că din spectacol nu au lipsit reprezentările expresive ale parazițiilor existenți în orice familie, de exemplu Lujza Orosz (mătușa Kati) și Márton Andrási (unchiul Berci), acești doi mici ticăloși „sunt niște rude atât afectuoase și de angelic binevoitoare încât îl înțelegem pe István Kopjáss, care nu se poate scutura de ele. Toate aceste rude cu bune intenții țes pânza de care vor profita șantajiști din orașul Zsarátnok". Jenő Flóra în rolul Primarului, iar Géza Imrédi în rolul lui Kardics, au interpretat memorabil: a fost terifiantă scena finală în care „dansează în jurul lui Kopjás ca niște diavoli ai necinstei". În opinia criticului, aceast moment reprezintă suma corectă, sărbătorească, artistică și ideologică a spectacolului. István Szőcs scrie că: „Nu doar jocul lor actoricesc, ci și regia au construit înteligent punctul culminant al serii (...) viclenia, răutatea, șiretenia emanau din interpretarea lui Flóra și Imrédi cu o putere înfricoșătoare, regia, ca să zic așa, a făcut ca această scenă să fie aproape durrenmattiană."

                                                                                                                                                                                                           Tünde Kocsis