„Cel mai mare actor tragic maghiar a recitat poemul celui mai mare dintre poeții maghiari în viață despre cel mai mare poet maghiar pe câmpul de luptă de la Sighișoara." Fraza cultică conținând trei elemente necunoscute a apărut în revista Budapesti Hírlap pe 4 august 1899 și nu este greu de ghicit că unul dintre personajele menționate este poetul Sándor Petőfi. Celelalte două se pot identifica cu ajutorul referințelor la spațiu și timp: în iulie 1899, a fost comemorată cea de-a 50-a aniversare a sfârșitului Revoluției și Războiului de Independență, precum și a morții lui Petőfi. Un punct culminant al programului național a fost ceremonia comemorativă din 30 iulie, de pe câmpul de luptă de la Albești, unde Apoteoza lui Mór Jókai a fost recitată de Gyula Ecsedi Kovács, actor, regizor și director artistic al teatrului din Cluj, primul interpret al singurei piese de teatru a lui Petőfi, „Tigrul și hiena"[1], și un renumit actor shakespearian[2] al vremii. Programul comemoratuv a fost dat peste cap de un eveniment neașteptat: după recitarea Apoteozei, actorul a devenit palid și în scurt timp și-a pierdut cunoștiința. A fost chemat un medic, i s-a făcut o injecție și respirație artificială, bătăile inimii au crescut, dar și-a recăpătat cunoștința abia când a fost dus la corpul de gardă Petőfi, de unde în aceeași seară a fost transferat la spitalul din Sighișoara. Presa a relatat în detaliu despre starea sa, care părea să se amelioreze, dar ziarele din dimineața de 3 august au anunțat moartea lui E. Kovács (avea vârsta de 60 de ani), iar cultul actorului a început să se dezvolte imediat. Cel mai frapant element a fost încadrarea morții sale ca moarte eroică, o cădere pe câmpul de luptă - sau „mormintele sacre", spațiul sacru: „a murit pe câmpul de luptă, aici a fost luat de soartă"; "a fost dus de pe câmpul de luptă de la Albești, rănit de moarte"; „a căzut pe câmpul de luptă al lui Petőfi", „câmpul de luptă de la Sighișoara are a luat încă o victimăi". Parafraza versului „Un gând mă frământă" apare în mai multe locuri: „Și tu ai căzut pe câmpul de luptă". Cincizeci de ani mai târziu, câmpul de luptă încă „își cere propriul sacrificiu chinuitor", iar acesta s-a eufemizat într-o „moarte frumoasă" invidiată, aproape râvnită. „Sufletele lui Petőfi și Jókai s-au revărsat în sufletul lui", a murit „cu Jókai pe buze, cu Petőfi în inimă"[3]. Un artist maghiar (care a fost și poet, asemeni lui E. Kovács) nu putea avea o moarte mai glorioasă. Conform diagnosticului medical stabilit în urma autopsiei, cauza morții a fost insolația și un accident vascular cerebral provocat de căldură și efort. Din punctul de vedere al retoricii culte, era mai eficient să se spună că inima i-a fost frântă în timpul recitatului.

O parte a cultului este transformarea biografiei în legendă, iar cariera lui E. Kovács oferea o posibilitate excelentă: el devenise actor împotriva dorinței tatălui său, fugise de acasă și depășise diverse obstacole. Reinterpretarea din perspectiva morții al ultimului său spectacol, a ultimei sale fotografii, a avut o importanță deosebită în povestirea și repovestirea vieții și a morții sale. Ultima sa scrisoare a fost adresată, pe 30 iulie, ziaristului Gyula Kéry din Budapesta, care îi ceruse o fotografie în costumul banului Bánk. E. Kovács scrisese pe una dintre ele că „e o fotografie nereușită. Și eu sunt de vină, doarece nu trebuia să mă maschez până la moarte". Probabil că acest lucru nu ar fi putut fi citit fără ca publicul să-și amintească numeroasele descrieri ale bolii și palorii lui E. Kovács. Concluzia scrisorii de la Sighișoara, „Mă duc la Petőfi", a căpătat și ea un nou sens. Este interesant faptul că analogia morții lui Gábor Egressy, o analogie și foarte potrivită din puntul de vedere a formării cultului, a apărut în presă doar o dată sau de două ori. Egressy, unul dintre cei mai importanți actori maghiari din mijlocul secolului XIX., a murit nu la o sărbătoare comemorativă, dar la tot pe o dată simbolică, legat de o aniversare a lui Petőfi, pe 30 iulie 1866, după ce s-a îmbolnăvit pe scenă în timpul unui spectacol. Mai mult, E. Kovács nu numai că a urmat stilul său de joc, dar era și înrudit cu acesta prin soția sa, Zsuzsanna Szentpétery[4].

În umbra „morții frumoase", văduva și orfanii lui E. Kovács s-au confruntat cu întrebarea cum să continue să se înrețină. Întrucât evenimentul a avut loc în fața presei, mulți au fost cei care și-au manifestat public solidaritatea și au făcut donații. Mór Jókai, care a fost șocat de faptul că actorul a recitat poemul său înainte de a muri, a luat inițiativa de a ajuta familia. „El a personificat eroii pe scenă și a murit ca un erou la mormintele eroilor", a declarat scriitorul, care a contribuit cu 200 de forinți la strângerea de donații. În 1900, Etelka și Ilona E. Kovács au adunat poemele tatălui lor într-un volum, transformând opera de o viață a acestuia într-o marfă culturală care le-a oferit o sursă suplimentară de venit.

Actorul a fost înmormântat la Cluj pe 5 august, după ce a fost transportat cu trenul de noapte de la casa mortuară din Sighișoara la teatru, „cealaltă casă" a sa. Locul său de înmormântare a fost desemnat de oraș, iar după înmormântare a fost lansată o colectă națională pentru ridicarea unui monument comemorativ. Acest monument cu portretul actorului sculptat în marmură a fost dezvelit pe 1 noiembrie 1901, în cimitirul Házsongárd. Soția și cele două fiice ale sale au fost înmormântate tot aici.

Cultul lui Gyula E. Kovács s-a dezvoltat atât de repede tocmai pentru că a murit în timpul unui eveniment extrem de dramatizat, cu „numele lui Jókai și Petőfi pe buze", și s-a hrănit din cultul lui Petőfi. Petőfi nu mai putea fi amintit fără Gyula E. Kovács – sau cel puțin așa au prezis contemporanii, dar nu s-a dovedit a fi așa. Memoria sa a fost menținută vie în următoarele câteva decenii prin evenimente de cult și comemorări. În 1906, cu ocazia mutării de la teatrul de pe strada Farkas (acum Kogălniceanu) în noua clădire (acum Teatrul Național din Cluj), în foaier au fost amplasate două statui, realizate pe cheltuiala directorului Jenő Janovics: cea a lui János Kótsi Patkó (directorul primei companii profesioniste din Cluj, Societatea Dramatică Nobilă Maghiară Transilvană) și cea a lui Gyula E. Kovács. La acea vreme, în fiecare an se țineau comemorări la mormântul său. În 1922, cu ocazia centenarului nașterii lui Petőfi, în cadrul unei serii de ceremonii la teatrul din Cluj, Jenő Janovics l-a comemorat și el pe actorul care „a murit pe câmpul de luptă de la Albești, proclamând gloria lui Petőfi, și care a adus pe scenă singura piesă a lui Petőfi, Tigrul și hiena". Dar poate cel mai tipic gest s-a petrecut la un spectacol caritativ  la teatrul din Cluj în memoria actorului, în noiembrie 1899, la doar câteva luni după moartea sa. În discursul său de deschidere, Jenő Janovics a evocat amintirea încă proaspătă a „Sighișoarei îmbibată în sânge eroic", dar a făcut și o aluzie inevitabilă la faptul că, odată cu moartea lui E. Kovács, se încheiau o epocă și un stil de joc. „Nu te-ai născut în această lume, veacul acesta este decăzut, nu te înțelege. Noi doar te-am privit, ca pe o statuie de piatră rămasă din vremurile bune, stând neclintit pe un vârf stâncos, dar nu am putut zbura până la tine, am încercat doar să ne târâm spre tine."[5]

Eszter Szabó-Reznek

Fotografii:
1. Gyula E. Kovács
2. Gyula E. Kovács ca banul Bánk. Aceasta nu este fotografia la care se face referire în text, ci o fotografie păstrată în arhiva documentară a teatrului.
3. Mormântul lui Gyula E. Kovács din cimitirul Házsongárd