Amedeu este un scriitor care de 15 ani nu a reuşit să scrie nici un rând (cu excepţia câtorva rânduri, frânturi din dialogul din Scaunele.) Trăieşte cu soţia lui, Madeleine, într-un mic apartament în care nu se aude nimic din lumea exterioară, în afara zgomotelor din casă. Madeleine e cea care are grijă de Amedeu, fapt pe care i-l şi reproşează cu amărăciune. Ea lucrează ca telefonistă a micului centru de telefonie instalat în apartament. Trăiesc împreună cu un cadavru, simbol al unui păcat, poate al mustrării de conşiinţă faţă de tată. Este imaginea subconştientului ceţos care se mişcă, se schimbă, îi chinuie şi face ca orice fel de iubire să fie imposibilă. Aceasta nu este, aşa cum au spus unii, imaginea iubirii lor moarte, ci mai degrabă piedica în calea acestei iubiri care ar fi putut exista între ei. Cadavrul suferă de boala incurabilă a morţilor – progresie geometrică. De-a lungul celor trei acte, acesta creşte într-atât încât uşile pleznesc, iar corpul umple locuinţa. Între timp, peste tot cresc ciuperci, simbolurile descompunerii. Neînţelegerile dintre Amedeu şi Madeleine, dialogul dintre cei doi din care rezultă imaginarul sexual pe care unul dintre ei îl interpretează ca elanul dragostei uitate şi dorite, iar celălalt ca pe o serie de fapte agresive, sunt proiecţiile conflictului care răstigneşte personajele pe o cruce ale cărui poli sunt reprimarea şi euforia zborului.

Cu:
Roger Planchon, Colette Dompiétrini, Patrick Séguillon