William Shakespeare

Hamlet

Bazat pe traducerea în limba maghiară de Arany János

Sala mare
RO
EN
14+
2h 45' cu pauză (Partea I: 1h 50', Partea II: 40')

Claudius
Ervin Szűcs
 
Gertrude
Imola Kézdi

 
Grupul Wittenberg

 
Hamlet
Miklós Vecsei H.
 
Horatio
Balázs Bodolai / Loránd Farkas
 
Marcellus
Zsolt Gedő
 
Bernardo
András Buzási
 
Francisco
Ferenc Sinkó

 
Ofelia
Zsuzsa Tőtszegi
 
Polonius
József Bíró
 
Laertes
Tamás Kiss
 
Rosencrantz
Éva Imre
 
Guildenstern
Anikó Pethő
 
Osric
Szabolcs Balla
 
Duhul
Zsuzsa Tőtszegi , Lucian Chirilă
 
Mesagerul
Gizella Kicsid
 
Copilul Hamlet
Venczel Lőrincz-Szabó
 
Copilul Ofelia
Sára Viola

regia
Gábor Tompa
 
decorul
András Both
 
costumele
Bianca Imelda Jeremias
 
dramaturgia
András Visky
 
muzica originală
Vasile Șirli
 
coreografia
Melinda Jakab
 
asistent de regie
Emőke Veres
 
regia tehnică
Réka Zongor
 
imagini video
András Rancz
 
asistent costume
Gyopár Bocskai
 
asistent de regie
Sári Gálhidy
Data premierei: 03 decembrie 2021

Hamlet este asaltat de marele proiect al modernității timpurii, şi anume posibilitatea exercitării unei credințe personale și directe, precum și de o gravă îndoială cu privire la originea divină a puterii regale. Claudius este descris în cuvinte puternice și directe ca fiind nedemn de exercitarea regalității. În acest fel, moartea violentă a bătrânului Hamlet devine sinonimă cu moartea lui Dumnezeu și cu imposibilitatea învierii: „Un rege atât de bun! Ca un luceafăr / Pe lângă un satir, faţă de acesta".

Îndoiala disperată a lui Hamlet nu se îndreaptă însă doar spre Claudius, ci și spre tatăl-Dumnezeu ucis, în persoana propriului său tată. Cele 95 de teze ale lui Luther subliniază nesustenabilitatea dogmei purgatoriului (pe care o vede tocmai ca pe o însămânțare nocturnă a Satanei, cu care a corupt doctrinele credinței), întrucât o vede ca pe o auto-reprezentare a unei instituții bisericești care menţine în mod artificial dependența credincioșilor. Prin urmare, Hamlet este obligat să se îndoiască de însuşi Duhul tatălui său întrucât bătrânul Hamlet, pe lângă faptul că suferă în purgatoriu, crede că propria suferință este scurtată prin răzbunarea fiului său, ceea ce nu este în niciun caz o idee creștină, fie ea catolică, protestantă sau ortodoxă. 

Situația dramatică iscată îl obligă pe Hamlet să joace rolul răscumpărătorului care nu posedă mijloacele necesare, şi nu crede în propria vocație: fiul trebuie să facă un act de justiție și de restituire pentru a restabili un regat în a cărui ordine etică nu mai crede sau în privinţa căreia are cel puțin îndoieli serioase.
 
Este o poziție mediană, promisiunea tragediei pure și a catharsis-ului, care menţine întreaga lucrare ca un întreg perfect și totodată îl fragmentează, așa cum se întâmplă în general cu marile opere. Catharsisul nu este însă posibil fără abolirea completă a „ordinii" existente: totul trebuie să piară pentru ca noua ordine etico-politică să se nască din ruine, dar mai ales în inima spectatorului, care – dacă e norocos - va recunoaște în spectacolul Hamlet propria sa situație.

András Visky


Caiet de sală