Experimentul

bazat pe romanul Amantul de Marguerite Duras

Sala Studio
RO

Cu
Gizella Kicsid

Cu: Gizella Kicsid


regia
Gábor Viola
 
dramaturgia
Balázs Bodolai
 
imagini video
Tamás György
 
regia tehnică
Pál Böjthe

Data premierei: 20 ianuarie 2017

Când razele soarelui pătrund pe fereastră, este foarte probabil ca într-un punct oarecare al camerei să apară o lumină albă încadrată de umbra tocului ferestrei sau striată de nervurile ramurilor golite de frunze ale copacului din faţa casei. Oare acestea există cu adevărat? Le văd, prin urmare există. În același timp, ştiu că aceste linii sunt doar închipuiri, proiectări... Atunci când ochii mi se concentrează asupra unor evenimente din trecut, ei se vor, poate, asemeni soarelui sau luminii din proiector. Privirea mea, care pătrunde prin multe lucruri, desenează o imagine care, în acelaşi timp, există şi nu există. Trecutul devine prezent sau poate doar o proiectare a lui aici și acum. De câte ori fac acest lucru, ideal este să fiu deschis. Astfel, poate că imaginea nouă și inedită care se desfăşoară în faţa ochilor mei mă va vrăji. Şi pe măsură ce mă cufund în ea, căutarea, descoperirea şi creaţia ajung să se întrepătrundă.

Amintirea este ea însăși creație. Ne îndreptăm atenția spre ceva inexistent. Mai precis, ea există doar că este invizibilă. Făcând-o să se întruchipeze, o reconstituim, o repoetizăm. În câte variante? Câte sunt necesare. Prezentul transcrie trecutul, care la rândul său redă prezentul.

Protagonista romanului Amantul de Marguerite Duras este însăși autoarea la vârsta de doar cincisprezece ani și jumătate, iar acțiunea se desfășoară într-o colonie îndepărtată a Franței, în Asia. Eroina are o relație scandaloasă cu un bărbat mai în vârstă cu zece ani, personajul adolescent alternând cu cel actual la o vârstă matură. Acesta încearcă să-și reamintească trecutul. Care dintre cele două eroine este mai reală decât celălaltă? Citind cărțile și interviurile lui Duras constatăm cu stupoare că varianta povestirii, pe care o considerăm reală, devine tot mai opacă, în timp ce ni se dezvăluie relația scriitoarei cu propria persoană, cu propria creație, cu prezentul și trecutul. Astfel, în această relație ne recunoaștem, poate, și pe noi înșine. Chiar noi suntem creatorii, poeții propriului nostru trecut.