Cu:
Áron Dimény
Ferenc Sinkó
regia
Mihaela Panainte
scenografia
Carmencita Brojboiu
dramaturgia
Nóra Balázs
coregrafia
Yves Marc, Enikő Györgyjakab
muzica
Șerban Ursachi
măşti
Ilona Varga-Járó
regia tehnică
Pál Böjthe
Când viața joacă teatru cu moartea la Teatrul Maghiar de Stat Cluj se naște o piesă cu totul și cu totul deosebită! „Cartea bătrânilor”, cum este intitulată ea, e inspirată după un poem de Szilágyi Domokos, care la rândul său s-a inspirat din desenele lui Plugor Sándor. Regizoarea, Mihaela Panainte, a continuat acest melanj al artelor, introducând în scenă pantomima, poezia textului dramatizat și cea de atmosferă, poezia măștilor și a costumelor și muzicalitatea sunetelor non-melodice, a zgomotelor, o muzicalitate macabră, terifiantă. (…) Spectacolul, inspirat de o poezie, rămâne un poem, unul simbolist, plin de spleen, de agonie, de o sinestezie care te face să auzi colorat, să vezi sonor, să intri trup și suflet în atmosfera scenei pe care se pictează, pline de artisticitate, stări și sentimente înglobate într-o estetică a urâtului vieții aflate în fața morții. Un umor negru rupe uneori ritmul dens al reprezentării, făcând spectatorii – majoritatea lor foarte tineri – să zâmbească, dar nu mult, pentru că imediat ritmul revine la un calm deplin și profund, trenant, pe fondul căruia se desenează elemente din viața care s-a scurs iremediabil (începând de la naștere și până în momentul renașterii în viața de apoi).
Scenografia, realizată de Carmencita Brojboiu, plasează locul de trecere dintre lumi într-un cadru oniric, în care lumina joacă un rol central. Potenţând impactul mesajului artistic al regizoarei Mihaela Panainte, coloana sonoră, realizată de Şerban Ursachi, poate fi apreciată de spectatorii familiarizaţi cu muzica contemporană. Compozitorul a interpretat sonor într-o manieră adecvată mesajele semantice polifone ale piesei.
Cei doi actori, Áron Dimény şi Ferenc Sinkó, au convertit într-un mod plastic şi convingător o piesă "prea maghiară" prin pesimismul ei, într-o piesă "mult prea umană" prin dimensiunile ei universale.
Este o plăcere să vezi că poezia poate funcţiona şi ca text dramatic, chiar dacă nu a fost compusă cu această intenţie; că este posibil ca ea să fie transformată şi continuată, desăvârşită în spaţiul scenic, sub povara metamorfozelor impuse de teatru. Aşa s-a întâmplat și cu poemul intitulat Cartea bătrânilor de Domokos Szilágyi publicat într-un volum aparte şi astfel condamnat la o existenţă de sine stătătoare. Cu toate acestea, nu teatrul este primul gen artistic care a intrat într-o relaţie strânsă cu poemul lui Domokos Szilágyi, interpretarea completă, aprofundată a compoziţiei lirice în cauză regăsindu-se și în desenele lui Sándor Plugor. Aşadar, textul lui Szilágyi s-a poziţionat de la bun început într-un spaţiu aparte, care cuprinde mai multe posibilităţi de interpretare, iar teatrul – așa cum s-a demonstrat și de această dată – poate fi o provocare pasionantă, cu miză.
O mare parte din text este transpusă în spaţiul de joc, doar câteva fragmente fiind eliminate. Atmosfera poemului se păstrează, iar ideile acestuia sunt redate cu intensitatea în decoruri, costume, în mişcarea scenică şi în dialoguri. Dialoguri – pentru că vedem un spectacol cu doi protagonişti. În interpretarea actorilor Áron Dimény şi Ferenc Sinkó poemul se transformă în dialog, un dialog care pune în permanență textul într-o lumină nouă. În felul acesta, spectatorul poate intui, descoperi faptul că în poemul Cartea bătrânilor se pot auzi cel puţin două voci. O voce întunecată, resemnată, ca o revoltă funestă, aparţinându-i lui Áron Dimény – şi o alta, mai ironică, provocatoare în fața morții, redată de Ferenc Sinkó.
Prin intermediul corpului uman şi al expresivităţii actorului, tânăra regizoare ne propune un teatru poetic. Important nu este doar cuvântul, ci mai degrabă modul în care acesta se rosteşte, în funcție de tonalitatea vocii și de cum trupul se exprimă. Ceea ce face ca acest fel de teatru să fie unic, este faptul că transformă cuvintele în imagini metamorfozând stările poetice în sensibilitate corporală. Spectacolul readuce în teatrul românesc masca folosită ca mijloc de punere în valoare a corpului, obligându-l pe acesta din urmă să dea curs povestirii îngheţate în mimică.
Pe scenă îi putem vedea pe Áron Dimény şi Ferenc Sinkó (…) cu faţa vopsită în alb. Pe lângă machiaj, spectacolul oglindeşte în mai multe feluri această stare de tranziție dintre existenţă şi nefiinţă. Scena este aproape goală, iar din plafon atârnă nişte folii colorate. În afară de ele nu vedem decât actorii care, la fel ca în text, sunt singuratici, cuprinşi de gânduri, cu temeri şi dureri corporale care îi apasă, care îi leagă încă de viaţă. În câteva scene apar şi obiecte ce pot fi legate fie de vârsta înaintată – referindu-se deci, încă, la viaţă –, fie de moarte: nişte perne vechi, un lighean, un baston, un sicriu.
Actorii şi-au găsit excelent locul în această viziune, au un joc bine cadrat, oarecum burlesc, ce reprezintă în mod adecvat, împreună cu machiajul, existenţa semi-umană, pusă în evidenţă şi de coregrafia semnată de Yves Marc şi Enikő Györgyjakab.
Festivalul de Teatru Scurt, Oradea (2016)
Premiul pentru cea mai bună scenografie pentru Carmencita Brojboiu, Festivalul de Teatru Scurt, Oradea.
Data premierei: 07 mai 2016
În drumul spre moartea sa, bătrânul de parcă s-ar întâlni cu lucrurile vieţii sale-se construieşte din elementele vieţii discursul funerar. Poate că pilda că nici să sfârşeşti nu este atât de simplu. Şi alături de rândurile vorbind despre moarte stau chipuri, printre obiecte dragi. Imaginea, fidelă naturii sale adevărate, evocă tot de ceea ce prin cuvintele sale se pregăteşte să se despartă.
Szilágyi Domokos
Szilágyi Domokos a scris acest poem inspirându-se din desenele lui Plugor Sándor. Versurile sunt numerotate; sunt 699 de versuri, poate 699 de paşi spre marea trecere, un parcurs interior al unui om aflat la sfârşitul unui drum şi începutul altuia.
Poemul are o atmosferă onirică copleşitoare. În spectacol am încercat s-o construim. Spaţiile onirice, fazele de dinaintea somnului, hazardul, nebunia sunt doar câteva dintre elementele regăsite în poem care ne-au activat imaginaţia.
Mihaela Panainte