Înscenarea realizată acum de Silviu Purcărete are acurateţea şi tensiunea revelaţiilor majore. Lucrată pe muchea paroxismului, ţinteşte să transgreseze în permanenţă realul, posibilul, normalul. Începe şi se desfăşoară în criză, apoi o depăşeşte, muzicalizând excesul, aberantul, absurdul, prin intermediul cântului. Extraordinara experienţă din Gianni Schicchi este acum parcursă invers. Imposibilul e tradus muzical. Criza cuplului în zonele insuportabile, şablonarde, şubrede, se transformă în muzică, prin compoziţia lui Vasile Şirli, regăsindu-şi modalitatea de concretizare şi exprimare organică. Sinteza de tendinţe, forme, genuri e paradoxal omogenă în spectacol, fuziunea substanţială, stilul viguros şi curat.

Doina Modola: Odrasle infernale sau… O lume de netrăit, Teatrul Azi, 5-6/2014

Pe traseul dominaţiei greu de imaginat, exercitate de Victor şi Esther asupra adulţilor, pigmentată cu accese delirante din partea domnului Magneau, de furtunoase crize erotice ale femeilor, sau de apariţii bizare ale „doctorului" şi ale bonei Estherei, hotărâtă să părăsească familia Magneau, momentele de un haz molipsitor din prima parte a spectacolului evoluează către zona absurdului şi a suspensului din vecinătatea unor posibile crime, sporind și tensiunea și participarea emoțională a privitorilor, cuprinși la rândul lor de sentimentul că în acest carusel al faptelor demne de un ospiciu, totul este pe cât de ireal, pe atât de posibil.

Ion Parhon: O bijuterie scenică, Scrisul românesc, aprilie 2014

Toate premisele conduc inițial într-o direcție mai degrabă „amuzantă”, „simpatică”. Un copil „mare”, îmbrăcat în hăinuțe din catifea verde, cu mânecuțe bufante sparge o vază prețioasă de ziua lui și vrea să dea vina pe servitoare, iar o fetiță „mare”, cu rochiță din catifea roșie stă cu degetul în gură. Două cupluri tipice și o situație la fel de tipică: tatăl băiatului își înșală soția cu mama fetiței. Și dintr-odată totul o ia razna. Atmosfera degenerează într-una de coșmar, într-o zonă de absurd terifiant care crește amețitor până spre sfârșitul spectacolului. Silviu Purcărete pedalează pe acest absurd jonglând cu imagini de o poezie coșmarescă și reușind să-l ducă în final în această zonă a tragediei imposibile, emblematică pentru epoca noastră. Fiecare dintre scene surprinde metamorfozarea bizară a personajelor, răsturnarea planurilor, copilăria transformată în dictatură, felul cum jocul „copilăresc” și cruzimea „copilărească” întorc lumea pe dos, schimbând raporturile de putere. Adulții apar niște copii imaturi care se joacă de-a sexualitatea și de-a maturitatea, în timp ce copiii devin niște mici monștri care demască tot ce e putred în spatele aparențelor. Cutremurătoare rămâne scena în care Victor și Esther, de mână ca doi copii mari, imită actul sexual dintre părinții lor adulterini, scoțând aceleași sunete și folosind aceleași nume de alint ce sună caraghios și terifiant în același timp.

Monica Andronescu: „Victor sau copiii la putere”, o lume întoarsă pe dos…, Yorick.ro, 25 martie 2014

După ce aflăm din debutul lucrării că protagonistul, Victor, împlineşte 9 ani dar are 1,81 metri înălţime, începem să înţelegem că nu avem de a face cu o reprezentare realistă a unui segment de viaţă burgheză, ci că ne confruntăm cu un joc al aparenţelor: o lume bulversată care şi-a pierdut valorile, unde adulţii au apucături de copii, iar copiii se comportă aberant. Un personaj cheie al piesei este petomana doamnă Ida Mortemart, chinuită de gaze intestinale, cea care trezeşte în Victor sentimente adevărate şi după plecarea căreia toată lumea o ia razna, comportamentul uman devine imprevizibil, iar funcţionarea limbii contrazice regulile minţii lucide. Şi iată cum, paradoxal, repudiat de avangardişti pentru că s-a apropiat de teatru, Roger Vitrac se întoarce în mijlocul lor scriind o piesă de factură suprarealistă, unde viaţa este, de fapt, vis, halucinaţie, hipnoză.

Radu Constantinescu: Purcărete pariază pe Vitrac, Ziarul Financiar, 5 decembrie 2013