Spațiul teatral al secolului al XIX-lea găzduia o mare varietate de evenimente, de la spectacole tradiționale, de circ și de bâlci, până la dineuri de caritate. Trebuie doar să aruncăm o privire asupra afișelor pentru a ne face o idee legată de ceea ce se întâmpla în teatru într-o perioadă în care erau cinci sau șase spectacole pe săptămână și foarte puține repetiții (șase sau șapte spectacole pe sezon erau considerate un mare succes).

Deși încă din anii 1870 au existat încercări de a limita prezența și vizibilitatea reprezentării culturii populare în teatru – a cărui scop era promovarea culturii naționale – și în spațiile publice, aceasta a fost prezentă cu regularitate pe scenă, atrăgând publicul prin puterea noutății și devenind un concurent pentru instituția care încerca să își definească propriul statut la acea vreme.

Chiar și în ultimele două decenii ale secolului, vedem adesea magicieni, spiritiști, fizicieni care fac trucuri optice, muzicieni cu un singur braț – toate acestea fiind programate alături de ciclurile shakespeariene, seriile dramatice maghiare și producțiile scenice pentru diverse aniversări literare sau regale.

Deși conducerea teatrului au fost împotriva atracțiilor populare, totuși, imaginile mecanice au avut o influență asupra vizualității teatrale. De exemplu pe scenă erau prezente tablouri vivante, scene spectaculoase de bătălie, apoteoze – elemente vizuale folosite frecvent în teatrul clujean cu ocazia serbărilor și aniversărilor literare sau regale. În anii 1880–90, conducerea teatrului a introdus după-amiaza spectacole populare și pentru copii, cu dansuri, imagini pictate în mod spectaculos, biletele având prețuri mai mici.

Acesta din urmă este un exemplu deosebit de interesant al modului în care spectacolele de stradă au pătruns în spațiul teatral și al modului în care teatrul, deseori în dezacord cu presa, s-a adresat categoriilor mai sărace ale publicului. De exemplu, ca echivalent teatral al peisajelor exotice și al scenelor de luptă din panoramele stradale, au apărut pe scenă, pentru a însoți un spectacol, imagini cu scene de operă și balet străine sau portrete ale unor actori celebri. Dar teatrul a adoptat și laterna magica, care era folosit de comedianții de stradă. La Cluj, regizorul György Molnár, care studiase la Paris și lucrase atât la Teatrul Poporului din Buda, cât și la cel din Pesta, a încercat să introducă imaginile produse de laterna magica în timpul scurtei sale cariere locale, dar consiliul artistic al teatrului și presa l-au alungat, printre altele din cauza inovațiilor sale, considerate prea populare. Cu altă ocazie, Molnár a făcut publicitate pentru producția mult jucată al lui Ferenc Csepreghy, „Chiloții roșii" prin intermediul afișelor stradale cu scene pictate din piesă, ceea ce a provocat un scandal major în presa locală. Acest tip de publicitate nu era considerat demn de un teatru național, iar jurnaliștii au luat în derândere faptul că un comediant german aflat în oraș, văzând afișele lui Molnár, a crezut că a apărut un comediant concurent.

În această perioadă, afișele spectacolelor conțineau o mulțime de informații în plus față de anunțul unei producții în sine – cum ar fi prețul biletelor și al abonamentelor, spectacolele viitoare, aparițiile unor invitați, dar și informații legate de îmbolnăvirea unor actori, mai ales dacă aceștia nu puteau să joace în spectacolul respectiv. Acestea erau mai ales afișe de litere, imaginile apărând de obicei doar pe afișele pentru spectacolele populare sau evenimentele speciale.

Relația teatrului cu cultura populară a fost în mod clar una complexă, pe de o parte încorporând-o, pe de altă partă distanțându-se de ea. Această relație complexă a fost influențată și de considerări financiare: comedianții și jonglerii aveau mai multe șanse să fie o noutate și să seducă publicul teatrului, astfel că s-a încercat limitarea prezenței lor atât la nivel național, cât și local. Comedianților de stradă de autoritățile municipale i-au permis să joace în timpul târgurilor, iar uneori trebuiau să plătească teatrului un procent din veniturile lor. Un decret al ministrului de interne din 1884 stipula că spectacolele de circ, panoramele și alte producții nu puteau fi autorizate atât timp cât o companie de teatru juca într-un oraș. În ciuda acestui fapt, există multe surse care sugerează că regulile nu au fost întotdeauna respectate, artiștii stradali găsindu-și drumul către publicul lor, uneori în piețele publice ale orașului, alteori pe scenă.

Eszter Szabó-Reznek