Azi, 20 februarie, se împlinesc 180 de ani de la nașterea legendarului actor István Szentgyörgyi. Fiu de notar, István Szentgyörgyi s-a născut la Diósjenő (Ungaria) și a studiat la faimosul Cantus din Debrecen, unde a fost considerat un „copil gălăgios". În 1870, la propunerea lui Gyula E. Kovács, Antal Fehérvári îl angajeză la teatrul din strada Farkas din Cluj. Din acel moment, joacă doar la Cluj. În anul 1904, în primele sale luni de directorat, Jenő Janovics îi oferă distincția de membru permanent al Teatrului Național din Cluj, recunoscându-i astfel extraordinarul talent actoricesc. Cuvintele scrise de Janovits la împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui István Szentgyörgyi ni-l înfățișează nu doar pe artist, ci și pe om. Cu ocazia acestei aniversări, redăm rândurile scrise de Janovics acum 80 de ani și care, din câte știm, nu au mai fost publicate:
„Am petrecut mai bine de trei decenii alături de István Szentgyörgyi pe scena din Cluj. Am fost colegul lui, regizorul lui, directorul lui. Puteam să privesc în sufletul acestui „țăran" drag și bun, care mă onora cu prietenia lui. Întotdeauna am avut sentimentul că principala ocupație a lui Szentgyörgyi era cultivarea pământului și că plăcerea lui era, mai presus de orice, să se bucure de binecuvântarea gliei. Pământul era bucuria lui, dragostea lui, scopul vieții sale. Lumea teatrală, scena, le privea cu distanțare. Nu considera comedia ca fiind ceva serios. Nu a făcut comedie în viața lui. Chiar și atunci când era îmbrăcat în frac era el însuși: un simplu țăran cu vorbirea, înfățișarea, felul său de a fi agitat. A fost irezistibil și grotesc de amuzant, de exemplu, în rolul lui Moulinet din spectacolul Maestrul forjelor. Chiar și Lucifer-ul său era un țăran ungur viclean și rău, care se mișca încet, cu o vorbire apăsată. Nu putea să se prefacă. Vorbea la fel de natural ca în podgoria sa sau ca atunci când bea un vin. Se apropia de nouăzeci de ani când m-a anunțat, cu un aer posomorât, că nu s-ar supăra dacă cineva ar juca din când în când în locul său. A fost un gând ușor de acceptat pentru el. A ridicat din umeri și a renunțat la rolurile sale. Dar, în același timp, se plângea că îl doare spatele pentru că a trebuit să taie un copac bătrân, cu trunchiul gros. Nu mai putea face munca grea ca înainte. Îl durea faptul că acum îl obosea munca câmpului. De obicei, venea la repetiții nervos, morocănos, dar dacă nu repeta și putea să iasă pentru o zi la vie, cu uneltele pe umeri și cu punga în care avea șase mere și douăzeci de nuci (prânzul său), radia de bucurie și străbătea țopăind drumul Donatului.
Oricum, nu-i plăceau repetițiile. Într-o zi repetam «Regele Lear». Unchiul Pista îl interpreta pe credinciosul Kent. Lear era Gyula E. Kovács, care era și regizor. Repetiția merge încet pentru că Gyula Kovács lucrează foarte conștiincios și frumos. Explică mult, iar scenele se repetă de mai multe ori. Szentgyörgyi stă în culise și își așteaptă momentul. Suflă, se ridică în picioare, iese pe ușa mică care dă în stradă, se întoarce, face paşi mărunţi mârâind. Nu-i place că Gyula tărăgănează repetiția în felul ăsta. Un actor vine de afară și își scutură picăturile de ploaie de pe pălărie. Szentgyörgyi se întoarce cu amărăciune către noul venit:
- Mai plouă, frate?
- Nu plouă, ci plouă cu găleata, unchiule Pista! – spuse inocent tânărul actor.
În acel moment se aude vocea tunătoare a lui Gyula E. Kovács:
- Regizorii tehnici! Reluăm întregul act de la început. Szentgyörgyi nu mai poate suporta - subordonare aici, subordonare acolo – izbucnește cu amărăciune:
- Trage, trage, Gyula, că mi se udă fânul...
Din această izbucnire dureroasă răzbate iubirea pentru pământ, atașamentul față de glie. Întotdeauna a considerat munca câmpului mai serioasă decât comedia. Se îndepărta cu dezgust de cel mai rafinat parfum al Parisului și inspira cu plămânii plini mirosul pământului.
Când se întorcea acasă de la podgorie sau când stătea cu prietenii industriași la taverna doamnei Bodó din Piața Széchenyi, nu refuza niciodată ceva de băut. Respectul său față de scenă și simţul datoriei erau de asemenea fără precedent.
O singură dată l-am văzut în timpul unei repetiții părăsind furios scena, cu o înjurătură urâtă. Pe atunci eram doar director «onorific» al teatrului. Noua conducere tocmai adusese un regizor din Pesta, care repeta Bánk bán. A refăcut, a corectat textul, a scurtat tragedia astfel încât spectacolul să nu dureze mai mult de două ore și un sfert pentru ca publicul să nu se plictisească. Actorii, bineînțeles, au urmat instrucțiunile fără să scoată o vorbă, fără să îndrăznească să se opună, pentru că regizorul era din Pesta. Dar a venit și intrarea în scenă a lui Tiborc. Szentgyörgyi nu era teatru. Juca rar și au uitat să-l anunțe că are repetiție. Au trimis pe cineva după el, dar până a ajus bătrânul, se repeta deja actul al treilea. Fără să bănuiască nimic, Szentgyörgyi a intrat în marea scenă a lui Tiborc, un rol pe care îl cunoștea ca-n palmă. Și începe să joace. Îl priveam cu toții cu fascinație pentru că a jucat scena ca și cum pe buzele lui răsuna plânsul amar și răzvrătit al unei întregi națiuni. Ajunge la marele monolog și se lansează în discursul împotriva reginei:- «Își păstorește turma de servitori! Ca și cum fiecare fir de păr din capul ei ar vrea un păstrător.» În acest moment, vocea regizorului de la Pesta răsună din sală superior și ascuțit : «Asta e lungă! Vom sări peste opt rânduri. Scoateți-le, domnule Szentgyörgyi!» Unchiul Pista se oprește, își mângâie fruntea cu mâneca, i se pare că visează. Se uită în jur pentru a vedea unde se află. Apoi bate din picior atât de tare încât se cutremură scândurile sub el și izbucnește: «Să sărim peste?! Stăpânul meu modern, v-au rămas creierii pe afară când v-ați născut?.... Cine, ce ești tu, de unde vii, al cui ești de ai îndrăznit să te atingi de (textul lui) József Katona?» Și cuvintele au ieșit, dar nu vi le mai pot spune… Apoi a plecat, cu pași zdraveni, răsuflând adânc.
De atunci nu s-a mai apropiat de teatru. Nu a venit nici măcar atunci când teatrul a sărbătorit 89 de ani de la nașterea sa. Au sărbătorit fără el. Atunci a fost bolnav. Șase luni mai târziu, s-a dus la culcare. Obișnuiam să-l vizitez des pentru că îi plăcea să vorbească despre vremurile trecute din teatru. Boala i s-a agravat, dar nu s-a plâns, ci doar a regretat că via a rămas orfană, că nu mai putea ieși să dea cu sapa sau să adune fânul pentru că îl doare spatele. Într-o noapte s-a întors în pat, iar pipa i-a căzut din gură. A plecat, ne-a părăsit. A plecat pur și simplu, fără să pozeze, fără văicăreală, fără teamă, așa cum a trăit. În timpul vieții, era mereu morocănos, nemulțumit, pus pe ceartă, înjurându-şi directorul ca la uşa cortului, enervându-și colegii, dar și-a făcut datoria. Și când i s-a dat o sarcină demnă de el, potrivită personalității sale, a urcat, poate inconștient, în rândul celor mai mari actori de teatru.
Mă refer la faptul că nu știa cât de perfectă era performanța sa: în Notarul din Peleske, Herghelegiul, Țiganul, Tiborc din Banul Bánk, Mravcsák din Expulzat, bătrânul István din Învățătoarea, Profesorul Szilvay din Domnul Crin, Caporalul Peták din Portofelul roșu, Brazovics Athanáz din Omul de aur, Szörényi din Brigadierul Ocskay, Judele pustiei din Mânzul șarg, Bătrânul în bocanci sau Judele bătrân din Partizanii. În tinerețe a jucat și roluri de bufoni din operete clasice. Cei care au avut ocazia să-l vadă pe scenă, îl laudă pentru ghidușenia și jovialitatea sa. În afară de rolurile iconice de țăran maghiar l-am urmărit în câteva personaje de Shakespeare, precum și în rolul cărăușului Henschel al lui Hauptmann, în Bătălia fluturilor de Sudermann, în rolul lui Harpagon din piesa lui Moliere. Dar niciodată nu am reușit să scap de sentimentul că Kent-ul interpretat el este de fapt un vechi administrator maghiar de moșie, devotat până la moarte domnitorului său, care își apără stăpânul jertfindu-și viața. Că Henschel este un gospodar maghiar cu mișcări lente, că Harpagonul lui este modelul perfect al cetățeanului maghiar zgârcit. Toate interpretările lui au fost ungurești. Era ungur până în străfunduri, ungur în felul în gândea, mergea, se mișca și pronunța. Comunitatea maghiară din Cluj a sărbătorit în fiecare an nașterea sa.
La aproape nouăzeci de ani, în Judele pustiei din Mânzul șarg, sărea agil pe masă printre o sută de lumânări și dansa csárdás cu barmanița cu plăcerea și înflăcărarea unui flăcău.
Timp de șaizeci de ani a fost unchiul Pista al întregului Ardeal. Termenul de unchi nu era legat de vârstă, ci era ca o mângâierea afectuoasă.
Pentru toată lumea: copii, adolescenți, tineri, bătrâni, domni și țărani, era unchiul Pista. Deși pe afiș era scris oficial și cu seriozitate István Szentgyörgyi, la finalul spectacolelor publicul de la mic la mare îl numea Unchiul Pista.
Iar când roțile istoriei s-au rostogolit peste Transilvania, când puterile străine au preluat controlul, numele acestui vechi actor a devenit un steag.
A devenit un stindard al loialității de nezdruncinat, al lipirii de vatră. Numele său a fost un avertisment și o consolare. Amintirea gloriei trecutului, a tradițiilor pure ale actoriei transilvănene.
A fost o mângâiere și un stindard pentru cei fără de credință, pentru cei descurajați și descumpăniți, care în acele vremuri de restrişte au ales calea companiei itinerante de teatru.
În vremuri de descurajare, loialitatea neclintită a acestui bătrân actor, bogăția inimii sale, se strecurau în sălile palatelor, în întunericul colibelor, pe băncile școlilor, în sufletele oamenilor obosiți, și aprindeau, luminau, încălzeau."

(Manuscrisul lui Jenő Janovics poate fi găsit în arhivele EME.)

Erzsébet Salat Zakariás