25. 08. 2020

András Csíky 90

Inteligenţă fină, sensibilitate intensă, o strălucire interioară şi o fragilitate care domină scena. Un creator cu totul deosebit, unul dintre puţinii care vorbesc mai multe limbaje teatrale, care cunoaşte până în profunzimi crearea caracterelor în cheia realismului psihologic şi interpretează cu o abilitate echilibrată autenticitatea complexă a rolurilor absurde. El ştie că nu există tragedie fără umor, iar comedia – în pofida opiniei publice generalizate – nu este pur şi simplu un „gen uşor”: actorul trebuie să devină credibil pe scenă, în toate cazurile, el trebuie să se nască, într-adevăr, şi oricât de mult este protejat de rolul său, nu-şi poate niciodată lăsa personalitatea în cabină.

În Cabala bigoţilor l-a jucat pe Molière, o interpretare la care revin din când în când, gândindu-mă la András Csíky şi resimţindu-i absenţa. Îmi reamintesc de fiecare dată groaza pe care mi-a pricinuit-o singurătatea lui pe scenă, în rolul directorului frustrat al Palais Royal. Stătea acolo, aproape la rampă, ameţitor de aproape de public, strâns în cleştele puterii absolute şi a vieţii private care tocmai se prăbuşea – o situaţie în care omul se confruntă cu chestiuni extreme sau, poate, doar cu una dintre ele: cine este de fapt acest personaj care sunt eu? Cum poate fi rezumată o viaţă bogată ca a lui Molière, ce se prăbușește tocmai în singurătatea molierească?

Este ceea ce a făcut András Csíky, nu numai în acest rol: el transforma spectatorul în martor şi făptaş. Mesajul transmis de el este aceasta: cultura este în mod primordial o acţiune comună, care ne investeşte cu responsabilitate. Chiar dacă acceptăm faptul că actorul îmbracă diverse roluri ca şi cum ar face-o în locul nostru, el nu poate da răspunsuri întrebărilor pe care ni le punem, nu acesta este rostul lui. El mai degrabă accentuează întrebările pentru ca spectacolul să devină un eveniment comun, iar la sfârşit să ne despărţim asumându-ne sarcinile adecvate.

Timpul nu mi-ar ajunge pentru a înşira toate prestaţiile sale relevante pentru mine, care sunt încă vii pe scena imaginaţiei mele, pentru că poartă şi astăzi semnificaţii vii: de la Stomil şi Horatio, trecând prin melancolicul Jacques şi până la elegantul şi teribilul Fior. Da, Fior a rămas cu noi, e printre noi în mai multe copii fidele, numai că nu pe scenă, ci în spaţiul public. El este dictatorul modei politice care pregăteşte, practic, toate revoluţiile apocaliptice ale şlehtei ce stă la pândă, revoluţii destinate să măture orice valoare culturală.

Secretul artei lui András Csíky îl văd în monologul interior pe care îl rostea tot timpul, perfect sincronizat cu rolurile sale de pe scenă, datorită căruia interpretările sale au devenit roluri de mare format, de mare concentraţie, prestaţii care nu se uită. Acest discurs interior incisiv, de o sinceritate intransigentă este cel care face din actorul cu aptitudini profesionale de mare clasă un creator. Când ne gândim la el, cu un respect instinctiv care şi pe noi ne înalţă cumva, nu trebuie să uităm că, pe scenă, András Csíky avea puncte de vedere reale şi responsabile despre lume, despre societate şi, nu în ultimul rând, despre comunitatea de care aparţine.

„Avem martori?” – ne întreba din când în când, înainte de ridicarea cortinei, referindu-se la public. Dincolo de umorul de o fineţe legendară învăluit în această întrebare, eu apreciam foarte mult seriozitatea întrebării. Cultura şi sensibilitatea sa deosebită era disimulată în asemenea manifestări mărunte. Da, martori – el aştepta acest lucru de la publicul său, socotind că spectacolul teatral este un eveniment comun, al comunităţii, şi aştepta de la spectatori aceeaşi exigenţă faţă de sine pe care el şi-o impunea. Niciodată în mod agresiv sau pretenţios, ci cu răbdarea generoasă a alergătorului de cursă lungă.

Cel care a avut norocul să-l urmărească la repetiții, știe ce înseamnă să analizezi o piesă până la detaliile cele mai mărunte și apoi să construiești o situație scenică reală. Ce înseamnă să te detașezi de suprafața mereu ispititoare și să respiri adânc pentru a te scufunda în abisul sufletului, apoi să ieși din nou la suprafață, făcându-te vizibil cu noi semnificații, frumoase și insuportabile în același timp, grandioase și foarte umane. Cel care a lucrat alături de el, a acceptat cu plăcere să-i fie discipol, iar puținii care au avut ocazia de a-i fi studenţi la facultate, îl respectă ca pe maestrul pedagogiei actoricești.

Membru al unei distinse generații, fondatoare de teatru, s-a bucurat de prietenia regizorului György Harag și a dramaturgului Ferenc Kovács. A jucat pe mize mari – pentru că adevăratul teatru poate fi creat doar de mari jucători: iată preocuparea pe care o putem surprinde în arta lui András Csíky. A fost prezent cu o pricepere, o responsabilitate și o dezinvoltură evidente și în lumea teatrului și filmului românesc. Cariera sa cinematografică a început cu Pădurea spânzuraților, film realizat de Liviu Ciulei, un moment marcant în cinematografia românească.

Această urare aniversară conține inadmisibil de multe fraze la timpul trecut. Într-adevăr, se poate pune întrebarea: noi, cărora ni s-a dat să-i fim contemporani, care i-am fost colegi de creație în atât de multe spectacole de importanță vitală, cum putem accepta faptul că András Csíky a întors spatele scenei în deplinătatea forței sale creatoare? El trăiește aici, foarte aproape de noi, totuși, de multă vreme nu îl mai putem vedea pe scenă.

Ne lipsește. Această absenţă îl pune pe András Csíky într-o o lumină tăioasă, conturându-i profilul splendid, decupându-l iar și iar din materia timpului.

Să ne trăiești, dragă Bandi! Îți mulțumim pentru toată știința și înțelepciunea pe care le-am primit de la tine. Care ne-au permis să-ți fim martori și să putem explica această epocă. Ne lipsești, căci teatrul clujean nu poate fi imaginat nici acum fără simpla ta prezență pe scenă, fără „angajamentul de neclintit” și demnitatea de creator care îți sunt atât de caracteristice.

Respirăm împreună cu tine; respiră cu noi!

András Visky