Cea pe care timpul a înălţat-o

Ágnes Kakuts (1939-2019)

Un aer de sfințenie îi învăluia ființa. Chipul ei a rămas frumos, trăsăturile ei delicate; și de o complexitate atemporală. Căci, probabil, a acceptat timpul drept darul incomensurabil de a fi aici. Și oricine face acest lucru, precum a făcut-o şi ea, fără îndoială, își dă seama că, în primul rând, timpul nu te consumă, ci te înalță.

Timpul a înălţat-o, fără îndoială, acest lucru fiind ştiut de cei în ai căror ochi s-a uitat îndeaproape. La fel și a persoanelor a căror mână o ținea și cărora le spunea, cu vocea sa angelică, ceva ce suna întotdeauna direct, real și adevărat.

Radia puritate și iubire, precum și un mod aparte de a simţi oamenii, de a vedea în interiorul lor, dar nu cu scopul meschin al judecăților de valoare, ci cu umanitatea neclintită a compasiunii și acceptării profunde.

Lucru pentru care nu există nicio explicație.

Folosim cuvinte precum sfânt sau sfințenie în contexte similare și, pe măsură ce le rostim sau le scriem, ne dăm seama cât de ignoranți suntem privind adevăratul lor sens. Dar le notăm și le spunem oricum, pentru că persoana lui Ágnes Kakuts, întâlnirile și conversațiile noastre evocate, plânsetul ei fericit și râsul său incredibil de frumos legitimează înţelesul cuvântului.

Cuvintele sfânt și sfințenie îmi amintesc cu siguranță de Ági, într-adevăr, și știu instantaneu că sensul cuvântului se referă la ea, iar ea îi conferă sens noţiunii.

Vorbesc despre o persoană care, fără vreo urmă de reţinere s-a cufundat în adâncul suferinței umane și nu în primul rând în calitatea sa de actriţă - ceea ce nu ar fi fost în niciun caz un lucru minor! – ci ca o soție, ale cărei sentimente de iubire și respect pentru László Czikéli, soțul ei suferind, nu au fost preţ de nici măcar o secundă puse la încercare. L-a însoțit pe tărâmul celălalt, fără nici cea mai mică urmă de durere, amărăciune sau revoltă.

Din dragoste și nerespingerea suferinței celuilalt a luat naştere umor, o subtilă moderaţie și o privire atotcuprinzătoare, o privire pe care am mai văzut-o doar la sfinții dinaintea mea, care sunt în continuare cu mine și în jurul meu, și care mă protejează mai ales de mine însumi. Și uneori îi protejează pe ceilalți tot de mine, fără îndoială.

Îmi doresc să cred că şi Ágnes Kakuts va rămâne cu mine - am nevoie de harul său nemărginit și inconfundabil.

Aparițiile ei scenice au fost pătrunse de o anume sinceritate şi transparență: a virtuţii excepționale de a nu ști minţi. Ceea ce, în cazul ei, era atât o virtute artistică, cât și una adânc umană.

În timp ce îmi amintesc de ea, fără să-mi dau seama, am scris despre Fructele Spiritului. Gândindu-mă la o viață umană care, deși a fost răpită de moarte, aceasta nu poate consuma nimic din ceea ce ea, Doamna Ágnes a inimilor noastre, a primit drept har și a împărtășit cu noi, restul.

Să enumerăm fructele indestructibile ale Spiritului: dragoste, pace, bucurie – da, chiar şi în suferinţă! -, răbdare, bunătate, generozitate, credință, blândețe, şi autocontrol. Le avem pe toate cele nouă.

Doar pe Ágnes Kakuts nu o mai avem, deşi, nu e adevărat, căci știm că Creatorul care a primit-o nu îi revocă sufletul din rândul nostru.

András Visky
 

Ágnes Kakuts s-a născut la 16 mai 1939, la Eremitu. În 1962 a absolvit secția de actorie a Institutului de Teatru Szentgyörgyi István din Târgu Mureș, din 1962 devenind membru al Teatrului Székely din Târgu Mureș. În 1968, a început să lucreze la Teatrul Szigligeti din Oradea, iar mai târziu, în 1976, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. A fost membru al teatrului nostru până în 1987, după care a lucrat în cadrul Teatrului Petőfi din Veszprém, jucând ulterior şi pe scena Teatrului Csokonai din Debrecen, respectiv, a Teatrului Bárka.

În 2000, Ágnes Kakuts a devenit Membru Onorific al teatrului nostru, iar în 2003 i-a fost oferit Premiul Déryné.

Rolurile sale memorabile în cadrul teatrului nostru: Anna (Maxim Gorky: Azilul de noapte, regia: György Harag, 1979), Doamna Kisvicák (Zsigmond Móricz: Nu pot trăi fără muzică, regia: György Harag, 1980), Doamna Kis (Andor Bajor: O după-masă gri, regia: György Harag, 1981), Doamna Dengelegi (Sándor Csép: Mi, Gábor Bethlen ..., regia: Ferenc Kovács, 1982), Clara (Eugène Labiche: O pălărie de paie din Italia, regia: György Harag, 1982), Ţarina (Mikhail Bulgakov: Ivan Vasilievici, regizor: Gábor Tompa, 1982), Freulein (Alexandru Kirițescu: Gaiţele, regizor: Ágnes Szabó, 1984), Mirigy (Mihály Vörösmarthy: Csongor és Tünde, regizor: György Harag, 1984), Eleonora (Slawomir Mrożek: Tango, regizor: Gábor Tompa, 1985). Ultimul său rol la teatrul clujean a fost în 2008, când a interpretat rolul Anfisei în piesa Trei surori de Cehov, în regia lui Gábor Tompa. Ulterior, a jucat într-un one-woman show creat în baza mărturiilor unei ceangoaice, întitulat Árva élet (Viaţă orfană).
 

Odihnească-se în pace!