Ne pregăteam pentru cea de-a optzecea aniversare, nu pentru moarte. Mai deunăzi, cu mai puţin de trei săptămâni în urmă, discutam cu el despre următorul număr al revistei Korunk dedicat esteticii şi, da, despre proiectele comune din vara următorului an, în casa lui de pe strada Croitorilor, ea însăşi un topos al istoriei culturii, un spaţiu al întâlnirilor şi al discuţiilor esenţiale, un loc lucrări de ştiinţă, memorie vie şi spiritualitate. Un model pentru clujeni.

Moartea, dispariţia sa, nu părea ca fiind o posibilitate reală, nici măcar după acea complicată operaţie pe inimă prin care a trecut. Fără îndoială însă, de la clinica budapestană s-a întors acasă un Lajos Kántor schimbat: o fiinţă străvezie, dominată de blândeţe, de o fragilitate pe care niciodată nu am putut-o asocia cu personalitatea lui. Nu era vorba de extenuare, dimpotrivă: blândeţe, linişte şi acceptare.

Semăna cu cineva care s-a plimbat dincolo de timp, inima fiindu-i acoperită nu de groază, ci dimpotrivă, de „pacea de dincolo de orice raţiune”. Fervoarea pe care o cunoşteam, energiile mereu renăscute de care dăduse dovadă până atunci, erau înlocuite de strălucirea sufletului.

I-am adunat cărţile, una câte una, şi le-am adus în camera mea de lucru. Din fiecare volum mă priveşte un Lajos Kántor, cu acea privire mereu tăioasă, curioasă, deschisă, impregnată de credinţa în semnificaţia scrierii, în importanţa misiunii de a interpreta lucrurile. Eram cu toţii invidioşi pe capacitatea sa de muncă, pe ritmul puritan al zilelor sale, care îl purtau din carte în carte, ademenindu-l într-o variate de aventuri și de genuri.

Totuşi, dincolo de cărţi, îmi rămâne impregnată pe retină privirea lui Lajos Kántor. Modul în care vedea relaţiile dintre oameni şi lucruri, creaţii şi creatori, modul său de a descoperi şi de a ne arăta nu numai scriitori şi pictori, ci, desigur, şi oameni de omenie.

Lajos Kántor a scris istoria timpului înfăţişând-o mereu nouă și în toate frazele ei. A fost un spirit al comunității, reprezentând prin realizarea individuală atât bucuria de a fi li de a ne dezvolta împreunp, cât şi speranţa în reînnoire.

Întâlnirea noastră de acum câteva zile, da, cina şi planurile noastre. Când ne-am aşezat la masă, soţia sa Júlia m-a rugat să spun o rugăciune înainte de masă. Am rostit Psalmul al 20-lea, unul din preferatele mele. Un verset spune: „Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima şi să-ţi împlinească toate planurile.” După amin, deasupa mesei plutea blândețea şi seninătatea fină a lui Lajos, bucuria lui Júlia. Mergând spre casă, soţia mea spunea că sufletul parcă mi s-a înâlțat cumva.

Și aceasta a fost o cină cea din urmă, Dumnezeu propune, tot El dispune, inima se opreşte şi nu mai măsoară timpul omului, care de fapt nu este măsurabil.

Opera sa rămâne cu noi, el însă ne-a părăsit, deşi am avea imperios nevoie prezenţa lui.

András Visky